În Europa și Asia, SUA are dislocate contingente limitate de militari, care nu pot declanșa singure sau împreună cu armatele statelor aliate, o invazie asupra Rusiei. Numai că, datorită poziției sale geografice izolate, SUA excelează de șapte decenii, prin forța sa navală, de trei ori mai puternică decît ce a Rusiei, capabilă să intervină oriunde pe glob. Pentagonul mai dispune și de un uriaș comandament, compus din sute de nave, specializat în operațiuni de dislocare pe mare a diviziilor de infanterie marină, blindate, mecanizate și ale forțelor pentru operațiuni speciale americane, participante la o posibilă invazie asupra Rusiei. De aceea, grupările navale expediționare americane, constituite în jurul portavioanelor, navelor amfibii de debarcare și convoaiele navale cu trupe și tehnică militară, sunt considerate cel mai mare risc pentru securitatea Rusiei.

Atît grupările navale cît și raioanele de debarcare a trupelor americane de pe navele de transport sunt protejate de mai multe tipuri de scuturi antibalistice. Este vorba de sistemul naval AEGIS, înarmat cu rachete SM-3 block 1b care neutralizează rachetele balistice pe timpul zborului de croazieră, la înălțimi cuprinse între 100 și 150 km. Acest sistem este montat pe distrugătoarele și crucișetoarele americane AEGIS, la care se adaugă scuturile antibalistice din Polonia și cel din România. Mai este vorba de sistemul mobil THAAD, al trupelor de uscat americane, care apără raioanele de debarcare. Acesta este destinat lovirii rachetelor balistice în faza de debut a reintrării în atmosferă, la înălțimi între 80 și 120 km. La acestea se adaugă bateriile mobile de rachete AA, cu rază mare de acțiune, de tip Patriot care au capabilități antibalistice împotriva rachetelor aflate pe faza finală a traiectoriei, sub altitudinea de 35.000 m [1].

Clasificarea aparatelor de zbor în atmosfera terestră, după viteză, spune că există vehicule care zboară cu viteză subsonică (pînă la 1.220 km/h, adică Mach 1), vehicule supersonicice, cu viteza cuprinsă între Mach 1 și Mach 5 (adică pînă la 6.000 km/h) și viteze hipersonice, între Mach 5 și Mach 10 (adică pînă la 12.000 km/h).

Rușii au descoperit faptul că rachetele antibalistice americane nu pot intercepta nicio rachetă hipersonică în mezosferă (între altitudinea de 35.000 și 80.000 m). Noua Doctrină de Apărare a Rusiei stabilește ca antidotul rusesc la grupările expediționare și la convoaiele navale militare americane, să-l reprezinte mijloacele hipersonice care evoluează în ecartul de înălțimi de 35.000 și 80.000 m.

Ministerul rus al Apărării a alocat 2-5 miliarde USD Fundației de Cercetări Avansate (ARF), echivalentul rusesc al DARPA din Pentagon, pentru proiectarea unei game variate de mijloace hipersonice, derivate din planorul spațial Yu-71 (Project 4202). Din 2011 pînă în 2013, Yu-71 a fost testat în tunelurile aerodinamice, din 2013 pînă în aprile 2016 a avut loc testarea în atmosferă, fiind lansat cu rachetele strategice ușoare UR-100 și R-29RMU2. Yu-71 este oarecum similar proiectului HTV-2, care a fost abandonat de americani în 2014.

Planorul spațial Yu-71 a dovedit că este capabil să zboare cu viteza de 6.000-11.200 km/h, pe o distanță de 5.500 km, la sub o altitudine de croazieră de 80.000 m. A fost denumit planor spațial, întrucît spre deosebire de rachetele balistice, acesta are o fineţe aerodinamică de aproape 5:1 (raportul portanță/rezistență la înaintare) ceea ce-i permite să primească impulsuri repetate, de la un motor rachetă, efectuînd astfel manevre de urcare pe traiectorie.

În afara motorului rachetă care permite porniri și opriri repetate, planorul spațial Yu-71 este înarmat cu focoase independente, avînd sisteme autonome de ghidare, similare celor de pe rachetele aer-sol Kh-29 L/T si Kh-25 T. Doctrina militară rusă prevede ca atacul asupra flotei de invazie americane să fie executat în trei valuri, de pe trei aliniamente, împiedicînd astfel grupările navale expediționare americane să se poziționeze în apropierea litoralului rusesc al mării Baltice.

Primul val de arme hipersonice, derivate din planoarele spațiale Yu-71, dispuse pe submarinele rusești cu propulsie nucleară, aflate în imersiune, în mijlocul oceanului Atlantic, pot angaja lupta cu portavioanele, portelicopterele, submarinele de atac, cu navele cargo sau de protecție ale grupărilor navale expediționare americane, imediat ce acestea încep traversarea oceanului Atlantic către Europa. Al doilea val de de arme hipersonice ar fi lansat asupra grupărilor navale americane atunci cînd acestea s-ar afla la 1.000 km de țărmul estic al oceanului Atlantic. Atacul fiind lansat de pe submarinele rusești din marea Barents sau de la baza de rachete strategice de la Plesesk, situată aproape de cercul polar și marea Albă. Al teilea val de de arme hipersonice, ar fi lansat asupra grupărilor navale americane atunci cînd acestea s-ar afla în strîmtoarea Skagerrak (trecerea din marea Nordului în marea Baltică). Atacul va fi executat cu rachete hipersonice 3M22 Zirkon, propulsate de motoare scramjet, lansate de la bordul avioanelor rusești. Zirkon are o viteză de Mach 6.2 (6.500 km/h), la o altitudine de croazieră de peste 30.000 m și o energie cinetică de impact cu ținta, de 50 de ori mai mare decît rachetele aer-navă și navă-navă existente.

Rusia mai dezvoltă o variantă de armă hipersonică, derivată din Yu-71 capabilă să fie lansată de la bordul avioanelor militare rusești de transport greu Il-76MD-90A (Il-476). Aceste avioane au o distanță maximă de zbor de 6.300 km și pot fi alimentate în aer. În timp ce unei grupări navale americane îi trebuie cinci-șase zile să ajungă în marea Baltică, avionul Il-76MD-90A poate ajunge în cîteva ore, pe toate cele trei aliniamente, calculate pentru lansarea mijloacelor hipersonice.Deși este un secret bine păstrat, se pare că arma hipersonică este lansată prin trapa avionului Il-76MD-90A, de la altitudinea de 10.000 m și este dotată cu o parașută de stabilizare care o menține în poziție verticală, pînă la pornirea motoarelor rachetă. Întrucît 50 % din combustibilul unei rachete se consumă pentru desprinderea de sol și urcarea în straturile extrem de dense ale atmosferei de pînă la 10.000 m, masa lansatorului și a planorului spațial este jumătate din cea a unei rachete balistice ușoare R-29RMU2 care cîntărește 40 t .

Suspendate în 1992, zborurile bombardierelor strategice Tu-160 și Tu-95, însoțite de avioane Il-76 (transformate în cisterne de alimentare în aer Il-78), de-a lungul coastelor oceanului Atlantic și Pacific, au fost reluate începînd din 2012. Unul din scopurile acestora ar fi instruirea echipajelor pentru viitoarele misiuni de lansare a mijloacelor hipersonice.

[1« Iskander, le cauchemar du bouclier anti-missiles balistiques US », par Valentin Vasilescu, Traduction Avic, Réseau Voltaire, 23 mai 2016.