Uniunea europeana este forțată să participe la razboaiele SUA

După ce și-a pierdut majoritatea în Camera Reprezentanților cu ocazia alegerilor de la jumătatea mandatului, președintele Trump și-a găsit noi aliați în schimbul achitării de către procurorul Mueller a acuzației de înaltă trădare [1]. El susține acum obiectivele generalilor săi. Imperialismul SUA se întoarce [2].

În mai puțin de șase luni, fundamentele relațiilor internaționale au fost «reînnoite». Războiul pe care Hilary Clinton promisese să-l declanseze a fost bine declarat, dar nu exclusiv prin forța militară.

Această schimbare a regulilor jocului, fara echivalent de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a forțat imediat toți actorii să-și regândească strategia, și prin urmare, toate dispozitivele alianței pe care se odihneau. Cei care vor întârzia vor plăti taxele.

Războiul economic este declarat

Războaiele vor fi întotdeauna mortale și crude, dar pentru Donald Trump, care era un om de afaceri înainte de a fi președinte al Statelor Unite, cel mai bine este ca ele să devină cât mai ieftine posibil. Deci, este necesar să se ucida mai degrabă prin presiuni economice, decât prin arme. Știind că Statele-Unite nu mai comercializeaza cu cea mai mare parte a țărilor pe care le atacă, costul financiar al acestor războaie (în adevăratul sens al termenului) «economice» este într-adevăr, suportat de țările terțe, mai degrabă decât de Pentagon.

Astfel, Statele Unite tocmai au decis să asedieze Venezuela [3], Cuba [4] și Nicaragua [5]. Aceste acte sunt prezentate de comunicatori drept «sancțiuni», fără ca sa știm ce drept are Washingtonul ca să le ia, pentru a ascunde adevaratele războaie pentru a ucide.

Ele sunt referite explicit în «Doctrina Monroe» (1823), conform careia, nici o putere străină de pe continentul american, nu poate interveni acolo, în schimbul careia Washingtonul, nu va interveni în Europa Occidentala. Doar China, care se simțea vizată, a remarcat că America nu este proprietatea privată a Statelor Unite. Mai mult decât atât, toată lumea știe că această doctrină a evoluat rapid pentru a justifica imperialismul american în sudul continentului («Corolarul Roosevelt»).

În prezent, sancțiunile SUA afectează cel puțin douăzeci de țări: Bielorusia, Birmania, Burundi, Coreea de Nord, Cuba, Federația Rusă, Irak, Liban, Libia, Nicaragua, Republica Arabă Siriană, Republica Bolivariană a Venezuelei, Republica Centrafricană, Republica Democrată Congo, Republica Islamică a Iranului, Serbia, Somalia, Sudan, Sudanul de Sud, Ucraina, Yemen și Zimbabwe. Este o hartă foarte precisă a conflictelor conduse de Pentagon, asistată de Departamentul SUA al Trezoreriei.

Aceste tinte nu sunt niciodată în Europa Occidentala (așa cum specifica «Doctrina Monroe»), ci numai în Orientul Mijlociu, Europa de Est, Bazinul Caraibelor și în Africa. Toate aceste zone au fost listate începând din 1991 de către președintele George Bush tatal în a sa Strategie de securitate națională, ca fiind destinate să facă parte din «Noua Ordine Mondială» [6]. Având în vedere că nu au putut sau nu au vrut sa o faca, ele au fost sancționate în 2001 de secretarul Apărării Donald Rumsfeld, și de consilierul său pentru transformarea forței armate, amiralul Arthur Cebrowski, și condamnate haosului [7].

Expresia «războiul economic» a fost folosit timp de decenii, pentru a desemna o concurență exacerbată. Nu este vorba despre acest lucru astăzi, ci despre un adevărat război pentru a ucide.

Reacțiile țintelor și reacțiile necorespunzătoare ale Aliatilor

Sirienii, care au câștigat un razboi militar de opt ani, împotriva mercenarilor jihadisti ai NATO-ului, sunt descumpaniti de acest război economic care impune o rationalizare stricta a energiei electrice, a gazului și a petrolului, și care provoacă închiderea fabricilor care tocmai se redeschideau. Cel putin pot fi mulțumiti de faptul că Imperiul nu le-au provocat aceste două forme de război, simultan.

Venezuelanii descoperă cu groază ce înseamnă acest război economic, și realizează că atît cu aventurierul Juan Guaido, cît si cu președintele Nicolas Maduro, ei vor trebui sa lupte pentru a conserva un Stat (adică un Leviathan capabil sa îi protejeze [8]).

Strategiile Statelor-țintă sunt ele însele zdruncinate. De exemplu, nu mai fiind capabila de a importa medicamente pentru spitalele ei, Venezuela a semnat un acord cu Siria, care era înainte de războiul din 2011, un foarte important producător și exportator în acest domeniu. Fabricile, care au fost distruse de Turcia și de jihadiști, au fost reconstruite în Alep. Dar atunci cînd au venit să le redeschidă, trebuie să le închidă din nou, din cauza lipsei de energie electrică pentru a functiona.

Multiplicarea teatrelor de război - și deci a pretinselor «sancțiuni» - începe să pună probleme serioase aliaților Statelor-Unite, dintre care Uniunea Europeana. Aceasta a primit foarte rau amenințările de sechestrare purtate companiilor sale care au investit în Cuba, și amintindu-și de acțiunile întreprinse pentru a-i închide piața iraniană, a reacționat amenințând la rândul său de a sechestra tribunalul arbitral al OMC . Deci, după cum vom vedea, această revoltă a Uniunii Europene este sortită eșecului, deoarece ea a fost anticipată, acum 25 de ani, de Washington.

Uniunea Europeană a fost prinsă în capcană

Anticipând reacția actuală a Uniunii Europene, îngrijorată de imposibilitatea de a face comerț cu oricine dorește, administrația lui Bush tatăl a elaborat «Doctrina Wolfowitz»: a se asigura că europenii din Europa de Vest și Europa Centrală sa nu aiba o apărare independentă, dar numai autonomă [9]. Acesta este motivul pentru care Washingtonul a castrat Uniunea Europeană la naștere, impunîndu-i o clauza în Tratatul de la Maastricht: suzeranitatea NATO - vorbesc aici despre Uniunea Europeană, nu despre Piața comună.

Să ne amintim sprijinul continuu al Uniunii Europene pentru toate aventurile ulterioare ale Pentagonului în Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Afganistan, Irak, Libia, Siria și Yemen. În toate cazurile, fără excepție, ea sa aliniat în spatele suzeranului ei, NATO.

Această vasalitate este de altfel, singurul motiv pentru care Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost dizolvată, și pentru care președintele Trump a renunțat la dizolvarea organizației militare permanente a Alianței Atlantice: fără NATO, Uniunea Europeană și-ar lua independența, deoarece este la ea însasi - și nu la Statele Unite – ca tratatele se referă.

Cu siguranță, tratatele stipulează că toate acestea trebuiesc sa fie făcute în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite.

– Dar, de exemplu, la 26 martie 2019, Statele Unite au pus la îndoială rezoluțiile pe care le-au aprobat cu privire la suveranitatea Golan-ului. Ei și-au schimbat parerea fără pre-aviz, provocând de fapt prăbușirea Dreptului internațional [10].

– Un alt exemplu: Statele Unite au luat pozitie săptămâna aceasta în Libia pentru generalul Khalifa Haftar - pe care președintele Trump la sunat pentru al asigura de sprijinul sau, a dezvăluit Casa Albă, pe 19 aprilie - împotriva Guvernului creat de ONU [11] și vedem ca unul câte unul membrii Uniunii Europene, îi urmeaza pasul.

Este imposibil ca, în virtutea tratatelor sale constitutive, UE să se elibereze de NATO, și deci, de Statele Unite, și să se afirme ca o putere în sine. Protestele împotriva pseudo-sancțiunilor decise ieri împotriva Iranului și astăzi împotriva Cubei, sunt condamnate la eșec.

Contrar credintei populare, NATO nu este guvernat de Consiliul Atlanticului de Nord, adică de Statele membre ale Alianței Atlantice: atunci când, în 2011, Consiliul, care aprobase o actiune vizînd sa protejeze populația Libiei de crimele presupuse lui Mouamar Kadhafi, sa declarat opus unei «schimbari de regim», NATO-ul a dat asaltul fără sa-l consulte.

Membrii Uniunii Europene, care nu formau decît un singur bloc cu Statele-Unite în timpul Războiului Rece, au descoperit cu stupefactie ca ei nu au deloc aceeași cultură ca aliatul lor de peste Atlantic. În timpul acestui interludiu, ei uitasera de asemenea propria lor cultură europeană, cît si «excepționalismul» american, și credeau greșit că erau cu totii de acord între ei.

Fie că vor sau nu, ei se gasesc acum co-responsabili în războaiele Washingtonului, inclusiv, de exemplu de foametea din Yemen, rezultatul operațiunilor militare ale Coaliției saudite și sancțiunile SUA. Ei acum trebuie să aleagă între a aproba aceste crime și să participe, sau sa se retraga din Tratatele europene.

Globalizarea sa terminat

Comerțul internațional începe să se reduca. Nu este vorba de o criză trecătoare, ci de un fenomen de bază. Procesul de globalizare, care a caracterizat lumea de la dizolvarea URSS-ului pîna la alegerile din 2018 ale SUA, sa încheiat. Este imposibil începînd de acum, să se exporte liber oriunde în lume.

Doar China dispune de această capacitate, însa Departamentul de Stat al SUA este în curs de a elabora modalități pentru a-i închide piața latino-americană.

În aceste circumstanțe, dezbaterile asupra avantajelor respective ale comerțului liber și protecționismului nu mai au motiv sa existe, deoarece nu mai suntem în pace și nu mai avem de ales.

Identic, clădirea Uniunii Europene, care a fost proiectata într-un moment în care lumea era împărțită între două blocuri ireconciliabile, a devenit total inadaptabila. În cazul în care nu vor să fie îmbarcați de Statele Unite în conflicte care nu sunt ale lor, membrii săi trebuie să se elibereze de Tratatele europene și de comandamentul integrat al NATO.

Astfel, este complet irelevant să se abordeze alegerile europene opunând progresistii și naționalistii [12], nu mai este deloc subiectul. Progresistii afirmă voința lor de a construi o lume guvernată de Dreptul internațional ca sponsor al lor, Statele-Unite vor să-l elimine, în timp ce unii naționaliști, precum Polonia lui Andrzej Duda, se pregătesc pentru a servi Statele-Unite contra partenerilor lor din Uniunea Europeana.

Doar unii britanici au presimțit clătinarea actuală. Ei au încercat să părăsească Uniunea, dar nu au reușit să convingă parlamentarii lor. «A guverna, înseamna a anticipa» se spune, dar cea mai mare parte dintre dintre membrii Uniunii Eurtopene nu au văzut nimc venind.