JPEG - 26 ko
Partidul republican a pierdut Camera reprezentantilor, însa Donald Trump si-a impus ideile.

Cu ocazia alegerilor de la jumatatea perioadei SUA, alegatorii au fost chemati sa se pronunte în mod grupal pentru a reînnoi totalitatea membrilor Camerei federale a reprezentantilor, si o treime a membrilor Senatului federal. În plus, la nivel local, ei au numit 36 de guvernatori cu multe alte functii locale, si au raspuns la 55 de referendumuri.

Aceste alegeri sunt considerate cu mult mai putin mobilizatoare, ca cele ale presedintelui.
Politicienii americani, au un interes scazut în prezenta la vot, deorece este posibil sa participe doar la unele dintre aceste alegeri grupate, si nu la altele.
În timp ce, de la sfîrsitul Razboiului Rece, taxa de participare la alegerile prezidentiale este cuprinsa între 51 si 61% ( cu exceptia votului pentru cel de-al doilea mandat al lui Bill Clinton, care nu a adunat decît o minoritate de alegatori), cea a alegerilor la jumatatea perioadei este de ordinul de 36 la 41% (cu exceptia aceleia din anul 2018, care ar fi ajuns la 49%). Astfel, din punctul de vedere al participarii cetatenilor, daca regulile jocului sunt democratice, practica nu o este în absolut. Daca ar exista un cvorum [1], putini membrii ai Congresului ar fi alesi. Reprezentantii si senatorii sunt de obicei alesi de mai putin de 20% din populatie.

Cei care analizeaza rezultatele alegerilor cu scopul de a face prognosticul carierelor candidatilor, observa clivajele partizane. De aceasta data, Camera reprezentantilor va fi în majoritate democrata, si Senatul în majoritate republican. Acest numar permite de exemplu, anticiparea marginii de manevra a presedintelui fata de Congres. Totusi, dupa parerea mea, el nu permite sa se înteleaga deloc evolutia societatii americane.

Cu ocazia campaniei prezidentiale din 2016, un ex-democrat, Donald Trump, se prezentase la candidatura Partidului republican. El reprezenta un curent politic absent din peisajul american, de la demisia lui Richard Nixon: jacksonienii. El nu avea a priori nici o sansa de a obtine investitura republicana. Cu toate acestea, el a eliminat unul cîte unul, pe cei 17 concurenti, a fost investit, si a cîstigat alegerile împotriva favoritei sondajelor, Hillary Clinton.

JPEG - 35.6 ko
Andrew Jackson, al carui portret figureaza pe biletele de 20 de dolari, este cel mai controversat presedinte al Statelor-Unite.

Jacksonienii (de la numele presedintelui Andrew Jackson, 1829-1837), sunt aparatorii democratiei populare si a libertatilor individuale, atît în fata puterii politice cît si a celei economice. Dimpotriva, ideologia atunci dominanta, atît a Partidului democrat cît si a Partidului republican, era cea a Puritanilor: ordin moral si imperialism.

În timpul aceste campanii, am observat ca aparitia lui Donald Trump a marcat reaparitia unui conflict fundamental: pe de o parte succesorii «Parintilor pelerini» (Puritanii care au fondat coloniile britanice din America), si pe de alta parte, succesorii imigrantilor care au luptat pentru independenta tarii [2].

Prima componenta istorica a Statelor-Unite (Puritanii), întelegea sa creeze colonii cu un stil de viata “pur” (în sensul calvinist al termenului) si sa urmareasca politica externa a Angliei. A doua (anglicanii, luteranii si catolicii) fugea de mizeria de care era victima în Europa, si spera sa reuseasca cu munca ei.

Aceste doua grupuri au gasit un consensus în jurul Constitutiei lor. Marii proprietari de terenuri care au elaborat legea fundamentala, au explicat mult timp ca voiau sa reproduca sistemul politic al monarhiei engleze, dar fara sa creeze o aristocratie [3]. În timp ce ceilalti, care au adaugat Bill of Rights (primele 10 amendamente din Constitutie) au vrut sa-si continue “visul american”, fara a risca sa fie zdrobiti de vreun «Motiv de Stat».

În decursul ultimilor ani, partidele democrat si republican au evoluat pentru a deveni purtatorul de cuvînt al gîndirii puritane, a apara ordinea morala si imperialismul. Familia Bush, sunt descendentii directi ai «Parintilor pelerini». Barack Obama si-a compus primul sau cabinet sprijinindu-se masiv pe membrii lui Pilgrim’s Society (clubul transatlantic condus de regina Eizabeth II). Hillary Clinton a fost sustinuta de 73% a «evreilor-crestini» [4] etc. Dimpotriva, Donald Trump reprezenta, singur, cealalta componenta a istoriei politicii americane. El a reusit în cîteva luni sa preia controlul Partidului republican si sa-l aduca, în aparenta cel putin, catre convingerile lui.

În situatia actuala, aproape o treime dintre americani sa polarizat în mod violent între pro si anti-Trump, în timp ce celelalte doua treimi, cu mult mai moderate, stau retrase. Numerosi observatori considera ca tara este acum împartita asa cum a fost în 1850, exact înainte de razboiul civil, asa zisul «razboi de secesiune». Contrar mitului, conflictul nu opunea un Sud sclavagist unui Nord abolitionist, deoarece cele doua tabere practicau sclavajul. Era de fapt asupra politicii economice, si opunea un Sud agricol si catolic, unui Nord industrial si protestant. În decursul acestui razboi, cele doua tabere au încercat sa înroleze sclavii în armatele lor. Nordul a fost capabil rapid sa-i elibereze, în timp ce Sudul a asteptat sa-si sigileze alianta cu Londra. Istoricii au aratat ca, din punct de vedere cultural, acest conflict a prelungit în Statele-Unite razboiul civil englez, numit «Marea Rebeliune» (care a opus Lord Cromwell si Charles I-ul). Cu toate acestea, spre deosebire de Anglia, unde puritanii au terminat prin a pierde, descendentii lor sunt cei care au învins în SUA.

JPEG - 42.7 ko
Metodele de huligan ale lui Richard Nixon, au din nefericire facut sa se uite realizarile lui politice.

Este acest conflict care a amenintat sa reapara sub Richard Nixon, si care se întinde în prezent în mod deschis. Nu este irelevant faptul ca cel mai bun istoric al acestei chestiuni [5] sa fie Kevin Phillips, vechiul strategist electoral care l-a ajutat pe Nixon sa ocupe Casa Alba. Nixon a reabilitat alegatorii din Sud, a recunoscut China populara, si a pus capat razboiului din Vietnam (initiat de democrati). El a intrat în conflict cu biroul de la Washington, care la constrîns sa demisioneze (afacerea Watergate).

Cu siguranta putem citi rezultatele alegerilor de la jumatatea perioadei 2018, conform clivajului Republicani/Democrati, si sa concludem un slab progres al Partidului Democrat. Dar trebuie mai ales sa le citim conform clivajului Luterani/Calvinisti.

În acest caz, trebuie remarcat ca presedintele Trump nu numai ca a participat intensiv la aceasta campanie, însa si predecesorul lui Obama, de asemenea. Scopul era fie de a sprijini realinierea culturala a lui Donald Trump, fie de a lua majoritatea Congresului, cu scopul de a o elimina sub orice pretext. Rezultatul este clar: impeachment-ul este imposibil, iar Donald Trump dispune de sprijinul unei majoritati de guvernatori care fac realegerea sa fie posibila.

Noii alesi democrati sunt tineri, partizanii lui Bernie Sanders, foarte ostili biroului partidului lor, în special lui Hillary Clinton. Mai ales, printre candidatii republicani, TOTI cei care l-au sprijinit pe teren pe presedintele Trump, au fost alesi. Cei care au refuzat ajutorul lui, au fost batuti.

Pierzatorii acestor alegeri – în primul rang, în care presa si Barack Obama – nu au esuat din cauza Republicanilor sau a Democratilor, însa din cauza Puritanilor. Spre deosebire de comentariile mass-media dominante, trebuie remarcat faptul ca Statele-Unite nu mai sunt în curs de a se distruge, ci de a se reforma. Daca acest proces continua, mass-media ar trebui sa renunte la retorica lor de ordine morala, si tara va trebui sa se întoarca pe termen lung la o politica de hegemonie, si nu ar mai fi imperialista. În cele din urma, Statele-Unite îsi pot recîstiga consensul lor constitutional.

Traducere
Light Journalist

[1] Le quorum est le nombre minimal exigé de participant pour qu’une élection soit valide. Les pays qui en ont un pour des élections au suffrage universel, le fixent généralement à la moitié du corps électoral.

[2] « Les États-Unis vont-ils se réformer ou se déchirer ? », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 25 octobre 2016.

[3] How Democratic Is the American Constitution ?, Robert A. Dahl, Yale University Press, 2002.

[4] Par «judéo-chrétiens», j’entends les personnes qui fondent leur vie à la fois sur les écritures juives (Ancien Testament) et sur les écritures chrétiennes (Nouveau Testament) sans observer de contradiction entre elles.

[5] The Cousins’ Wars, Kevin Philipps, Basic Books, 1999.