Frații musulmani ca membri ai Consiliului de securitate naționala al Casei-Albe

Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

7 — Începuturile « Primăverilor arabe » în Tunisia

Pe 12 august 2010, președintele Barack Obama semneaza directiva prezidențială privind Securitatea nº 11 (PSD-11). El informeaza toate ambasadele sale din Orientul Mijlociu extins, pentru a se pregăti pentru « schimbări de regim » [1]. El îi numeste pe Frații musulmani în Consiliul de securitate națională al Statelor-Unite, pentru a coordona acțiunile secrete de pe teren. Washingtonul va implementa planul britanic pentru « Primăverile arabe ». Pentru Frăție, momentul gloriei a sosit.

Pe 17 decembrie 2010, un vînzator ambulant « Mohamed » (Tarek) Bouazizi, se imoleaza prin foc în Tunisia după ce poliția i-a confiscat căruciorul. Frăția preia cazul și pune în circulatie informații false, conform carora, tânărul era un student șomer și fusese pălmuit de o femeie polițist. Imediat, oamenii de la National Endowment for Democracy (NED, falsul ONG al serviciilor secrete ale celor cinci State anglo-saxone), corup família defunctului, pentru ca ea să nu dezvăluie putreziciunea și să semene revolta în țară. Pe măsură ce continuă protestele împotriva șomajului și a violentei polițienești, Washingtonul cere președintelui Zine el-Abidine Ben Ali să părăsească țara, în timp ce MI6 organizează întoarcerea triumfătoare de la Londra, a Ghidului Fraților tunisini, Rached Ghannouchi.

Este « Revoluția Iasomiei » [2]. Schema acestei schimbări de regim este folosită la fel de bine la plecarea Sah-ului Iranului, urmată de reîntoarcerea imamului Khomeiny, cât și aceea a revoluțiilor colorate.

Rached Ghannouchi formase o ramură locală a Fraților musulmani și încercase o lovitură de Stat în 1987. De mai multe ori arestat și închis, el pleaca în exil în Sudan, unde beneficiaza de sprijinul lui Hassan el-Tourabi, și apoi în Turcia, unde se apropie de Recep Tayyip Erdogan (atunci liderul de la Millî Görüs). În 1993, el obtine azil politic în Londonistan, unde locuieste cu cele două soții ale lui și copiii.

Anglo-Saxonii îl ajuta să îmbunătățească imaginea partidului său, Mișcarea tendinței islamice redenumita Mișcarea Renasterii (« Ennahdha »). Pentru a calma temerile poporului în legătură cu Frăția, NED apeleaza la pionii săi din extrema-stânga. Moncef Marzouki, președintele Comisiei arabe pentru Drepturile omului, se ofera garant moral. El asigură că Frații s-au schimbat foarte mult și au devenit democrați. El este ales Președinte al Tunisiei. Ghannouchi câștiga alegerile parlamentare și reușeste să formeze un guvern din decembrie 2011 până în august 2013. El introduce alti pioni ai NED-ului, ca Ahmed Néjib Chebbi, ex- maoist, și apoi Trotskyst re-convertit de Washington. Urmînd exemplul lui Hassan El-Banna, Ghannouchi formeaza alaturi de partid o miliție, Liga de protecție a revoluției, care procedeaza la asasinate politice, dintre care cel al liderului opoziției, Chokri Belaïd.

Cu toate acestea, în pofida unui sprijin incontestabil a unei părți a populației tunisine la întoarcerea sa, Ennahdha este în curând pusă în minoritate. Înainte de a părăsi puterea, Rached Ghannouchi face sa fie votate legi fiscale vizînd să distrugă în cele din urmă burghezia laică. În acest fel, el speră să transforme sociologia țării sale, și să revină în curând sub lumina reflectoarelor.

În mai 2016, al X-lea Congres al lui Ennahdha a fost pus în scena de Innovative Communications & Strategies, o companie creată de MI6. Comunicantii asigură că partidul a devenit «civil» și separă activitățile politice și religioase. Dar această evolutie nu are nici un raport cu laicitatea, pur și simplu responsabililor li se cere sa împărtășeasca munca, și să nu fie în același timp aleși și imam.

8 — « Primăverile arabe » în Egipt

Pe 25 ianuarie 2011, adica o săptămână după fuga președintelui Ben Ali, sarbatoarea națională a Egiptului se transforma într-o demonstrație împotriva Puterii. Protestele sunt încadrate de dispozitivul tradițional american al revoluțiilor colorate: Sârbii instruiți de Gene Sharp (teoreticianul lui NATO specializat în schimbări de regim cu blândețe, adică fără a recurge la război [3]) și oamenii din Ned. Cărțile și broșurile lor traduse în arabă, inclusiv instrucțiunile pentru demonstrații, sunt distribuite pe scară largă din prima zi. Majoritatea spionilor vor fi ulterior arestați, judecați, condamnați, apoi deportați. Protestatarii sunt mobilizați în principal de Frații musulmani, care dispun de un sprijin de la 15 la 20% în țară, și de Kifaya (Este suficient!), un grup creat de Gene Sharp. Este «Revoluția Lotus» [4]. Protestele au loc în principal în Cairo, piața Tahrir, dar și în alte șapte orașe importante. Cu toate acestea, suntem departe de valul revoluționar care va revolta Tunisia.

De la început, Frații folosesc arme. În piața Tahrir, își retrag răniții într-o moschee echipată cu tot ceea ce este necesar, pentru a le oferi primul ajutor. Canalele de televiziune ale petro-dictaturilor, qatariana, Al-Jazeera, și saudita, Al-Arabiya, cer răsturnarea regimului și difuzeaza în direct informații strategice. Statele-Unite îl aduc înapoi pe fostul director al Agenției pentru energie atomică, laureat al Premiului Nobel pentru pace, Mohamed El-Baradei, președintele Asociației naționale pentru schimbare. El-Baradei a fost onorat pentru ca a reusit sa calmeze cu succes ardoarea lui Hans Blix care denunța în numele ONU minciunile administrației Bush vizînd să justifice războiul împotriva Irakului. De mai bine de un an, el prezideaza o coaliție creată pe modelul Declarației de la Damasc: un text rezonabil, cu semnatari de tot tipul, plus Frații musulmani al căror program este, de fapt, total opus celui al platformei.

În definitiv, Frăția este prima organizație egipteană care cere răsturnarea regimului. Televiziunile din toate Statele membre ale NATO, sau a Consiliului de cooperare al Golfului prezic fuga președintelui Hosni Mubarak. În timp ce trimisul special al Președintelui Obama, ambasadorul Frank Wisner Jr (socrul prin alianta, al lui Nicolas Sarkozy), se preface în primul rând ca-l susține pe Mubarak, și apoi se ascunde în spatele mulțimii. Îl grăbeste să se retragă. În cele din urmă, după două săptămâni de revolte și o demonstrație la care au participat un milion de oameni, Mubarak primeste ordin de la Washington pentru ca sa cedeze, și demisioneaza. Cu toate acestea, Statele Unite înțeleg să schimbe Constituția înainte de a pune Frații la putere. Prin urmare, rămâne temporar în mâinile armatei. Maresalul Mohammed Hussein Tantawi prezidează Comitetul militar care administrează afacerile curente. El numeste o Comisie constitutivă cu șapte membri, inclusiv doi Frați musulmani. De altfel, este unul dintre ei, judecătorul Tareq al-Bishri, care prezideaza lucrarile.

Totusi, Frații mențin demonstrațiile în fiecare vineri la iesirea moscheilor și se dedau la linsari ale creștinilor copți, fără intervenția poliției.

9 - Nici o revoluție colorata în Bahreïn și Yemen

În timp ce cultura yemenită nu are nimic de-a face cu cea a Africii de Nord, decât practica comună a aceleiași limbi, o contestare importante scutura de mai multe luni Bahreïn-ul și Yemen-ul. Conjuncția cu evenimentele din Tunisia și Egipt riscă să împrastie cărțile. Bahreïn-ul gazduieste, a V-a Flota a SUA, și controlează traficul maritim din Golful Persic, în timp ce Yemen-ul controlează cu Djibouti, intrarile și ieșirile din Marea Roșie și Canalul de Suez.

Dinastia domnitoare se teme că revolta populară va răsturna monarhia, și acuza în mod reflex, Iranul de organizarea acesteia. Într-adevăr, în 1981, un ayatollah (șiit) irakian, încearca să exporte revoluția imam-ului Khomeiny și să răstoarne regimul marionetă stabilit de Britanici în timpul independenței din 1971.

Secretarul Apărării Robert Gates viziteaza terenul și autorizeaza Arabia Saudita să înăbușeasca înca de la nastere, aceste revoluții autentice. Represiunea este condusa de Prințul Nayef. El aparține clanului Sudeiris, ca si Prințul Bandar, cu toate ca Nayef este mai în vîrsta decît el, și ca Bandar este doar fiul unei sclave. Împărțirea rolurilor între cei doi oameni este clară: unchiul menține ordinea suprimînd mișcările populare, în timp ce nepotul destabilizează Statele organizînd terorismul. Cel mai important lucru este să se faca distinctie între țările în care ei acționează [5].

10 – Primaverile arabe în Libia

Daca Washingtonul prevazuse răsturnarea administrațiilor aliate ale lui Ben Ali și Mubarak fără a recurge la război, același lucru nu este valabil pentru Libia și Siria, guvernate de revoluționarii Kadhafi și Assad.

La începutul lunii februarie, în timp ce Hosni Mubarak este încă președinte al Egiptului, CIA organizeaza la Cairo lansarea post-operațiilor. O reuniune reunește diverși actori, dintre care NED (reprezentata de senatorii, republicanul John McCain și democratul Joe Liberman), Franța (reprezentată de Bernard-Henri Lévy), și Frații musulmani. Delegația libiană este condusă de Fratele Mahmoud Jibril (cel care a antrenat liderii Golfului și a reorganizat Al-Jazeera). El intră în sală ca numărul 2 al guvernului de la Jamahiriya, dar iese ca... seful opoziției față de «dictatură». El nu se va întoarce la biroul său de lux de la Tripoli, dar se va întoarce la Benghazi, în Cyrenaïca. Delegația siriană include Anas al-Abdeh (fondatorul Observatorului sirian pentru Drepturile Omului) și fratele său Malik Al-Abdeh (directorul lui BaradaTV, un post de televiziune anti-sirian finanțat de CIA și departamentul de Stat). Washington-ul instrueste demararea războaielor civile, atât în Libia, cât și în Siria.

Pe 15 februarie, Dª Fathi Terbil, avocat al familiilor victimelor masacrului din închisoarea de la Abu Salim, în 1996, parcurge orașul Benghazi, asigurându-se că închisoarea locală este în flăcări și cerînd eliberarea deținuților. A fost arestata pe scurt și eliberata în aceeași zi. A doua zi, 16 februarie, din nou în Benghazi, insurgentii ataca trei secții de poliție, localurile Securității interne și cele ale procurorului. Apărând arsenalul Securității interne, poliția ucide șase atacanti. Între timp, în El-Beïda, între Benghazi și granița egipteană, alți insurgenti ataca de asemenea comisariatele de poliție și localurile Securitatii interne. Ei pun mîna pe cazarma de la Hussein Al-Jawf și baza aeriană militara de la Al-Abrag. Ei confisca o cantitate mare de arme, bat gardienii si spanzura un soldat. Alte incidente mai puțin spectaculare, apar în mod coordonat, în alte șapte orașe [6].

Acești atacanti pretind ca apartin Grupului islamic care luptă în Libia (GICL-Al-Qaïda) [7]. Ei sunt toți membri, sau foști membri ai Fraților musulmani. Doi dintre liderii lor au fost supusi la spalare de creier în Guantanamo, portivit tehnicilor profesorilor Albert D. Biderman si Martin Seligman [8]. La sfârșitul anilor 1990, GICL a încercat de patru ori să-l asasineze pe Muammar Kadhafi la cererea lui MI6, și să stabileasca un război de gherilă în munții Fezzan. El a fost greu combatut apoi de generalul Abdel Fattah Younes, care l-a forțat să părăsească țara. El figureaza dupa atentatele din 2001 pe lista organizațiilor teroriste, stabilita de Comitetul 1267 de la ONU, dar dispune de un birou la Londra, sub protecția lui MI6.

Noul șef al GICL, Abdelhakim Belhaj, care a luptat în Afganistan și în Irak alături de Oussama Ben Laden, a fost arestat în Malaezia în 2004, și apoi transferat la o închisoare secretă a CIA în Thailanda, unde a fost supus la serul adevărului, și torturat. Un acord între Statele-Unite și Libia i-a permis să se întoarcă în Libia unde a fost din nou torturat, dar de această dată de agenții britanici, în închisoarea de la Abu Salim. În 2007, GICL și Al-Qaïda s-au fuzionat. Totusi, în cadrul negocierilor cu Statele-Unite în cursul perioadei 2008-2010, Saïf el-Islam Kadhafi negociase un armistițiu între Jamahiriya și GICL (Al-Qaïda). Acesta publicase un document lung, Studiile corective, în care admite că a făcut o greșeală apelînd la jihad împotriva coreligionarilor într-o țară musulmană. În trei valuri succesive, toți membrii lui Al-Qaïda au fost amnistiați și eliberați, cu condiția ca ei să renunțe în scris la violență. Dintre 1.800 de jihadiști, doar aproximativ 100 au refuzat acest acord, și au preferat să rămână în închisoare. La eliberarea sa, Abdelhakim Belhaj părăseste Libia și se stabileste în Qatar. Toti au reușit să se întoarcă în Libia fără a atrage atenția.

Pe 17 februarie 2011, Frații au convocat o adunare la Benghazi în memoria celor 13 morți din timpul demonstrației împotriva Consulatului Italiei din 2006. Potrivit organizatorilor, este Muammar Kadhafi cel care, la momentul respectiv, montase afacerea «caricaturilor lui Mahomet», cu ajutorul Ligii din Nord italiene. Întâlnirea se degenerează. Sunt facuti 14 morti, printre protestatari si politie.

Este începutul «revoluției». În realitate, protestatarii nu cauta sa răstoarne Jamahiriya, ci sa proclame independența Cyrenaica. În Benghazi, de exemplu, zeci de mii de steaguri ale regelui Idriss (1889-1983) sunt distribuite. Libia modernă regrupeaza trei provincii ale Imperiului Otoman, care nu a fost doar o țară única, decît dupa 1951. Cyrenayca era guvernată din 1946 pîna în 1969, de monarhia Senussi — o familie Wahhabita sprijinită de Sauditi — care își extinde puterea asupra Libiei întregi.

Muammar Kadhafi promite să «verse râuri de sânge» pentru a-și salva poporul de islamiști. La Geneva, o asociație creată de NED, Liga libiană pentru Drepturile Omului, scoate aceste declarații din contextul lor, și le prezintă presei occidentale ca amenințări împotriva Poporului libian. Ea asigura că el bombardează Tripoli. În realitate, Liga este o scoică goală care reunește viitorii miniștri ai țării, după invazia NATO-ului.

Pe 21 februarie, Sheikh-ul Youssef Al-Qaradâwî lanseaza o fatwa pe Al-Jazeera, ordonând militarilor libieni să-și salveze poporul, asasinînd-ul pe Muammar Kadhafi.

Consiliul de securitate, bazat pe activitatea Consiliului pentru Drepturile Omului de la Geneva, care a auditionat Liga și ambasadorul libian - și la cererea Consiliului de cooperare al Golfului, autorizează utilizarea forței pentru a proteja populația de dictator.

Sângele comandantului de la AfriCom, generalul Carter Ham, nu a facut decît un tur, atunci când Pentagonul ia ordonat să se coordoneze cu GICL (Al-Qaïda). Cum se poate lucra în Libia cu indivizii pe care îi combatem în Irak, și care au ucis GI-isti? El a demisionat imediat în favoarea comandantului EuCom-ului și al NATO-ului, amiralul James Stavridis.

Pauză: la 1 mai 2011, Barack Obama anunță că în Abbottabad, Pakistan, Commando-ul 6 al lui Navy Seals, l-a eliminat pe Osama Ben Laden, despre care nu se auzeau știri credibile de aproape 10 ani. Acest anunț permite închiderea dosarului Al-Qaïda, și reproiectează jihadistii pentru a-i reface ca aliați ai Statelor Unite, ca în vremurile bune ale războaielor din Afganistan, Bosnia-Herțegovina, Cecenia și Kosovo. Corpul lui «Ben Laden» este scufundat în largul mării [9].

Timp de șase luni, linia frontului libiană rămâne neschimbată. GICL controlează Benghazi și proclamează un Emirat islamic în Derna, orașul din care majoritatea membrilor săi, provin. Pentru a teroriza Libienii, el răpește cetățeni la întâmplare. Mai târziu, trupurile lor sunt regasite, în bucati, membrele lor împrăștiate pe străzi. Jihadiștii erau inițial oameni normali, dar îi fac sa absoarba un amestec de droguri naturale și droguri sintetice, care îi fac sa-si piarda orice senzație. Ei pot atunci comite atrocități fără a fi conștienți de ele. CIA avînd brusc nevoie de cantități mari de Captagon — un derivat de amfetamine — le cer Prim-ministrului bulgar, șeful mafios Boyko Borisov — care va prezida Consiliul European în 2018. Acesta este un fost bodyguard care s-a alăturat lui Security Insurance Company, una dintre cele două mari organizații mafioase din Balcani. Această companie dispune de laboratoare clandestine, care produc acest drog pentru sportivii germani. Borisov va furniza pastilele miraculoase cu gramada, pentru a fi absorbite fumînd hașiș [10].

Generalul Abdel Fattah Younes dezerteaza si se alatura «revolutionarilor». Cel puțin asta se povesteste în Occident. În realitate, el rămîne în serviciul Jamahiriyei, în timp ce devine liderul forțelor Cyrenacei independente. Islamiștii, care își amintesc de acțiunea lui împotriva lor cu un deceniu înainte, nu întîrzie sa descopere, că el încă este în contact cu Saïf el-Islam Kadhafi. Îi întind o capcană, îl ucid, îl ard, și devoreaza o parte din cadavrul lui.

Emirul Hamad din Qatar, speră să termine cu Jamahiriya, și să instaleze noua putere, așa cum a făcut deja cu președintele neconstituțional al Libanului. În timp ce NATO se mulțumeste de a interveni pe cale aeriană, Qatar-ul implementează un aeroport de cîmp în deșert și debarcă oameni și echipamente. Dar populatia din Fezzan și din Tripolitania rămân loiali Jamahiriyei și Ghidului său.

Când NATO doboara un potop de foc asupra lui Tripoli, în august, Qatar-ul a masat Forțe speciale și a debarcat vehicule blindate în Tunisia. Acesti mii de oameni, nu sunt desigur, Qatari, dar mercenari - în principal Columbieni - instruiți de Academi (fosta Blackwater/XE) în Emiratele Arabe Unite. Ei se altura lui Al-Qaïda (redevenita gentila, cu toate ca este încă considerata ca terrorista, de ONU) la Tripoli, îmbrăcati și cu glugi în negru, astfel încât numai ca ochii lor sa poata fi văzuti.

Doar două grupuri de Libieni participa la capturarea lui Tripoli, luptătorii lui Misrata, care sunt supusi Turciei, și GICL. Brigada de laTripoli (Al-Qaïeda) este comandată de Irlando-Turco-Libianul Mahdi al-Harati, și încadrata de ofițerii obișnuiți ai armatei franceze.

Înainte chiar ca Muammar Gaddafi să fie linșat, un guvern provizoriu este format de Washington. Găsim aici, toți eroii acestei povești: sub președenția lui Mostafa Abdel Jalil (care a acoperit torturile infirmierelor bulgare, și a medicului palestinian), Mahmoud Jibril (care a format emirii din Golf, a reorganizat Al-Jazeera, și a participat la reuniunea de la Cairo în februarie), Fathi Terbil (care a lansat «revoluția» în Benghazi). Liderul lui GICL și fostul nr. 3 mondial al lui Al-Qaïda, Abdelhakim Belhaj (implicat în atentatele din gara de la Atocha din Madrid), este numit «guvernator militar la Tripoli».

(va urma ...)