Succesele diplomației Ruse în Orientul Mijlociu

Noi raporturi de putere și un nou echilibru sunt stabilite discret pe loc în Valea Nilului, în Levant și în Peninsula Arabică. Dimpotrivă, situația este blocată în Golful Persic. Această schimbare considerabilă și coordonată, afectează diferite conflicte care aparent nu au legătură între ele. Este fructul rabdatoarei și discretei diplomații Ruse [1], și în unele cazuri, al relativei bunăvoințe a Statelor Unite.

Spre deosebire de Statele Unite, Rusia nu încearcă să-si impună viziunea asupra lumii. Dimpotrivă, ea pornește de la cultura interlocutorilor ei, pe care o schimbă prin atingeri mici la contactul ei.

Retragerea jihadistilor și a mercenarilor kurzi din Siria

Totul a început pe 3 iulie: unul dintre cei cinci fondatori ai PKK, Cemil Bayik, a publicat o rubrica liberă în Washington Post, cerând Turciei să deschidă negocierile prin ridicarea izolării celui mai faimos prizonier al său, Abdullah Öcalan [2]. Dintr-o dată, vizitele la închisoare ale liderului Kurzilor autonomi din Turcia, interzise timp de patru ani, au fost din nou permise. Această deschidere era secretul lui Puncinella. Zvonul fusese raspîndit de Partidul republican al poporului care o considera ca o trădare. În așteptarea clarificării, alegătorii săi s-au abținut de la alegerile municipale de la Istanbul din 23 iunie, provocând o înfrângere electorală severă asupra candidatului președintelui Erdogan.

În simultan, luptele erau reluate în zona ocupată de Al-Qaeda din Nordul Siriei, guvernoratul de la Idleb. Acest Emirat islamic nu are o administrație centrală, ci o multitudine de cantoane atribuite diverselor grupuri de luptă. Populația este alimentată de «ONG-urile» europene afiliate cu serviciile secrete ale acestor țări, iar prezența armatei turcești îi descurajează pe jihadiști să încerce să cucerească restul Siriei. Deoarece această situație nu este confirmată, presa NATO prezintă Emiratul islamic de la Idleb, ca un refugiu pașnic al «oponenților moderați ai dictaturii lui Assad». Dintr-o dată, Damascul, susținut de sprijinul aerian rusesc, a început să-și recucereasca teritoriul, și armata turcă să se retragă în tăcere. Luptele sunt extrem de mortale, în primul rând pentru Republică. Cu toate acestea, după câteva săptămâni, avansul este semnificativ, astfel încât, dacă nimic nu-l oprește, provincia ar putea fi eliberată în octombrie.

La 15 iulie, cu ocazia celei de-a treia aniversari a încercării de asasinat de care a fost subiectul, și a loviturii de Stat improvizata care a urmat, președintele Erdogan a anunțat redefinirea identității turcesti, nu pe vre-o bază religioasă, ci națională [3]. El a dezvăluit, de asemenea, că armata lui va matura forțele PKK din Siria, și va transfera o parte din refugiații sirieni într-o zonă de frontieră între 30 la 40 de kilometri adâncime. Această zonă corespunde aproximativ celei pe care președintele Hafez el-Assad o autorizase în 1999, Forțelor turcești pentru a suprima posibilele trageri ale artileriei kurde. După ce a anunțat că Pentagonul nu-și putea abandona aliații sai kurzi, emisari din SUA au venit la Ankara pentru a face opusul și a aproba planul turc. Se pare că, așa cum noi am spus întotdeauna, liderii lui «Rojava», acest pseudo Stat autonom kurd pe teritoriul sirian, sunt aproape cu toții de naționalitate turca. Ei ocupă deci regiunea pe care au curățat-o etnic. Trupele lor, de naționalitate siriana, au trimis atunci emisari la Damasc pentru a cere protecția președintelui Bashar el-Assad. Reamintim că, Kurzii sunt o populație nomada sedentarizata la începutul secolului XX. Potrivit Comisiei King-Crane și conferinței internaționale de la Sèvres (1920), un Kurdistan, nu este legitim decît pe teritoriul turc de astăzi [4].

Este puțin probabil ca Franța și Germania să lase Siria să recucereasca totalitatea Emiratului islamic de la Idleb, și sa renunțe la fantezia lor asupra Kurdistanului, indiferent unde (în Turcia, Iran, Irak sau Siria, dar nu și în Germania, unde ei sunt încă un milion). Ar putea sa fie forțați la asta.

În mod similar, în pofida discuțiilor actuale, este putin probabil ca, dacă Siria se descentralizeaza, să acorde cea mai mica autonomie regiunii ocupate de Kurzii turci.

După mai mulți ani de blocaj, eliberarea Nordului Siriei, se bazează exclusiv pe schimbarea paradigmei turceti, rezultatul greșelilor americane și al inteligenței ruse.

Partiția de facto a Yemenului

În Yemen, Arabia Saudită și Israel, îl susțin pe președintele Abdrabbo Mansour Hadi pentru ca să exploateze rezervele de petrol care se află la graniță [5]. Acest ultimul a trebuit să faca fața revoltelor zaidiților, o școală a șiismului. De-a lungul timpului, Saudiții au primit ajutor de la Emiratis, și de la Rezistența zaidiților din Iran. Acest război, alimentat de Occidentali, a cauzat cea mai mare foamete din secolul XXI.

Cu toate acestea, contrar organizarii ambelor tabere, la 1 august, Garzile de coastă Emirati au semnat un acord de cooperare transfrontalieră cu poliția frontierelor iraniene [6]. În aceeași zi, liderul miliției yemenite finanțata de Emirate (cunoscut sub numele de «Consiliul de tranziție al Sudului» sau «Centura de Securitate» sau înca «separatiștii»), Abu Al-Yamana Al-Yafei, a fost asasinat de Frații musulmani aparținînd partidului Islah finanțat de Arabia Saudită [7].

În mod clar alianța dintre cei doi prinți mostenitori ai Arabiei și a Emiratelor, Mohammed ben Salmane («MBS») și Mohammed ben Zayed Al Nahyane ("MBZ"), este harțuita.

La 11 august, miliția susținută de Emirate a luat cu asalt palatul prezidențial și diverse ministere din Aden, în ciuda sprijinului Arabiei pentru președintele Hadi; care era deja un refugiat de mult timp în Riyadh. A doua zi, «MBS» și «MBZ» se întâlneau la Mecca în prezența regelui Salmane. Ei respingeau lovitura de Stat și cereau trupelor lor să rămână calme. La 17 august, pro-Emiratis evacuau sediul guvernului în bună ordine.

În timpul săptămânii în care «separatiștii» capturasera Adenul, Emiratele controlau de facto cele doua margini ale foartei strategice strîmtori de la Bab el Mandeb, care leagă Marea Roșie la Oceanul Indian. Acum că Riyadh și-a păstrat onoarea, Abu Dhabi va trebui să primească un quid pro quo.

Pe acest câmp de luptă, schimbarea este atribuită numai Emiratelor, care, după ce au platit unui preț greu, învață lecția acestui război necîstigator. Precauți, ei au abordat mai întâi Iranienii înainte de a trimite această lovitură de avertizare la aliatul lor puternic și vecin saudit.

Scaune muzicale în Sudan

În Sudan, după ce președintele Omar el-Bechir (Frate musulman disident) fusese răsturnat de protestele Alianței pentru libertate și schimbare (ALC), si cînd creșterea prețului pâinii fusese anulată, un Consiliu militar de tranziție a fost plasat la putere. În practică, această revoltă socială și câteva miliarde de petro-dolari, au permis fără știrea protestatarilor să se mute țara de la o tutelă qatariană la o alta saudită [8].

La 3 iunie, o nouă manifestație ALC era dispersată în sânge de Consiliul militar de tranziție, facînd 127 de morți. În fața condamnării internaționale, Consiliul militar a intrat în negocieri cu civilii, și a ajuns la un acord pe 4 august, care a fost semnat la 17 august. Pentru o perioadă de 39 luni, țara va fi guvernată de un Consiliu suprem, compus din 6 civili și 5 militari, al cărui acord nu precizează identitățile. Ei vor fi controlați de o Adunare formată din 300 de membri desemnați și nu aleși, cuprinzând 67% din reprezentanții lui ALC. Nu există, evident, nimic democratic acolo, și nici una dintre parți se plânge despre asta.

Economistul Abdallah Hamdok, fostul responsabil al Comisiei economice a Națiunilor Unite pentru Africa, va deveni Primul-ministru. Acesta ar trebui să facă ca sancțiunile împotriva Sudanului să fie ridicate și să reintegreze țara în Uniunea Africană. El îl va aduce pe fostul președinte Omar el-Bechir la proces în țară, pentru a se asigura că nu mai poate fi extrădat la Haga, în fața Tribunalului Penal Internațional.

Adevărata putere va fi deținută de «generalul» Mohammed Hamdan Daglo (cunoscut sub numele de «Hemetti»), care nu este un general, nici măcar un soldat, ci un lider al miliției utilizate de către «MBS» pentru a supune Rezistența yemenită. În timpul acestui joc de scaune muzicale, Turcia - care dispune de o bază militară pe insula sudaneză de la Suakin, pentru a încercui Arabia Saudită - nu a spus nimic.

De fapt, Turcia accepta să piardă la Idleb și în Sudan, pentru a câștiga împotriva mercenarilor kurzi pro-SUA. Doar aceasta ultima miza este vitala pentru ea. Ar fi fost nevoie de o mulțime de discuții pentru ca ea să-si dea seama că nu putea câștiga pe toate fronturile în simultan, și ca ea trebuie să-și ierarhizeze prioritățile.

Statele Unite împotriva petrolului Iranian

Londra și Washingtonul îsi continuă concurenta lor, începuta cu 70 de ani în urmă, pentru a controla petrolul iranian. Ca și în zilele lui Mohammad Mossadegh, Coroana britanică înțelege să decidă singura, ceea ce îi aparține în Iran [9]. În timp ce Washingtonul nu vrea ca războaiele sale împotriva Afganistanului și Irakului, să beneficieze Teheranul (consecința doctrinei Rumsfeld/Cebrowski) și înțelege să stabilească prețul mondial al energiei (doctrina Pompeo) [10].

Aceste două strategii s-au telescopizat în timpul sechestrului petrolierului iranian Grace 1 în apele coloniei britanice din Gibraltar. Iranul, la rândul lui, a abordat două cisterne britanice în strâmtoarea de la Ormuz, pretinzînd - insulta supremă - că principala, transporta «petrol de contrabandă», adică, petrol subvenționat Iranian, achiziționat de Londra pe piața neagră [11]. Când noul Prim-ministru, Boris Johnson, a realizat că țara sa mersese prea departe, el a avut «surpriza» de a vedea justiția «independentă» a coloniei sale, eliberînd Grace 1. Imediat Washingtonul a emis un mandat de reconfiscare.

De la începutul acestei afaceri, Europenii plătesc prețul politicii SUA, și protesteaza fără mari consecințe [12]. Numai rușii apără, nu aliatul lor iranian, ci Dreptul international, așa au făcut cu privire la Siria [13], ceea ce le permite să aibă o linie politică coerentă.

În această privință, Iranul da dovada de o mare tenacitate. În ciuda virajului clerical al alegerii șeicului Hassan Rohani, în 2013, țara se reorientează spre politica națională a laicului Mahmoud Ahmadinejad [14]. Instrumentarea lui asupra comunităților șiite din Arabia Saudită, Bahrain, Irak, Liban, Siria, Yemen, s-ar putea transforma într-un simplu sprijin. Din nou, sunt discuțiile lungi de la Astana, că ceea ce este evident pentru unii, a devenit de asemenea pentru alții.

Concluzie

De-a lungul timpului, obiectivele fiecărui protagonist se ierarhizeaza și pozițiile lor devin mai clare.

În conformitate cu tradiția ei, diplomația Rusă nu caută, spre deosebire de Statele Unite, sa redeseneze frontierele și alianțele. Ea încearcă să descîlceasca obiectivele contradictorii ale partenerilor săi. În acest mod, ea ajuta fostul Imperiu otoman și fostul Imperiu persan să se îndeparteze de definiția lor religioasă (Frații musulmani mai întîi, șiismul în al doilea rînd) și să revină la o definiție națională post-imperială. Această evoluție este extrem de vizibilă în Turcia, dar necesită o schimbare de capete în Iran pentru a se realiza. Moscova nu caută să «schimbe regimurile», ci anumite aspecte ale mentalităților.