Reţeaua Voltaire

Șase proiecte de clasă mondială contradictorii

Cele șase puteri mondiale majore aborda reorganizarea relațiilor internaționale bazate pe experiențele și visele lor. Prudent, ele intenționează în primul rînd să-și apere interesele, înainte de a-și promova viziunea asupra lumii. Thierry Meyssan descrie pozițiile lor respective înainte de începerea luptei.

| Damasc (Siria)
+
PNG - 920.2 ko

Retragerea SUA din Siria, chiar dacă a fost corectată imediat, indică cu certitudine că Washingtonul nu mai intenționează să fie polițistul lumii, «Imperiul necesar». El a destabilizat imediat toate regulile relațiilor internaționale. Noi am intrat într-o perioadă de tranziție, în decursul careia, fiecare mare putere urmărește o nouă agendă. Aici sunt principalele.

Cei trei «mari»

JPEG - 62.9 ko

Statele Unite ale Americii

Colapsul Uniunii Sovietice l-ar fi putut provoca pe cel al Statelor Unite în măsura în care cele două Imperii au fost susținute unul pe celălalt. Acesta nu a fost cazul. Președintele George Bush Sr. a asigurat cu operațiunea «Furtunii Desertului» ca Washingtonul sa devina liderul de necontestat al tuturor națiunilor, apoi el a demobilizat 1.000.000 de soldați și a proclamat căutarea prosperitatii.

Corporațiile transnaționale au sigilat apoi un pact cu Deng Xiaoping pentru ca produsele lor sa fie fabricate de muncitorii chinezi, de douăzeci de ori mai puțin plătiți decât omologii lor americani. A avut loc o dezvoltare considerabilă a transporturilor internaționale de mărfuri, urmată de dispariția treptată a locurilor de muncă și a claselor de mijloc din Statele Unite. Capitalismul industrial a fost înlocuit de capitalismul financiar.

La sfârșitul anilor 90, Igor Panarine, profesor la Academia diplomatică rusă, a analizat colapsul economic și psihologic al societății americane. El a emis ipoteza explodării acestei țări, pe modelul a ceea ce s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică, cu apariția noilor State. Pentru a respinge colapsul, Bill Clinton și-a eliberat țara din Dreptul internațional, cu agresiunea NATO în Iugoslavia. Acest efort s-a dovedit insuficient, iar personalitățile SUA și-au imaginat adaptarea țării la capitalismul financiar, și organizarea prin forță a schimburilor internaționale, astfel încât perioada următoare să fie un «nou secol american». Cu George Bush Jr. Statele Unite și-au abandonat poziția de națiune líder, și au încercat să se transforme în putere absolută unipolară. Ei au lansat «războiul fara sfârșit» sau «războiul împotriva terorismului», pentru a distruge una câte una toate structurile de stat ale «Orientului Mijlociu extins». Barack Obama a continuat această căutare asociindu-se cu o serie de aliați.

Această politică si-a dat fructele, însa numai un număr foarte mic a beneficiat, «super-bogatii». Statele Unite au răspuns alegîndu-l pe Donald Trump la președentia Statului federal. Acesta a rupt cu predecesorii săi, și, ca Mihail Gorbaciov în URSS, a încercat să salveze SUA reducînd angajamentele lor cele mai costisitoare. El și-a relansat economia încurajînd industriile naționale împotriva celor își mutasera locurile de muncă. El a subvenționat extracția petrolului de șist și a reușit să preia controlul pieței globale a hidrocarburilor, în pofida cartelului format de OPEP și de Rusia. Conștient de faptul că armata sa este în primul rînd o enorma birocrație, irosind un buget colosal pentru rezultate nesemnificative, el a încetat să sprijine Daesh și PKK, negociind cu Rusia o cale de a pune capăt «războiului fără sfârșit» pierzînd cît mai puțin posibil.

În perioada următoare, Statele Unite vor fi prioritar conduse de necesitatea de a economiza pe toate acțiunile lor în străinătate, pînă a le abandona, dacă va fi necesar. Sfârșitul imperialismului nu este o alegere, ci o chestune existențială, un reflex de supraviețuire.

JPEG - 37.4 ko

Republica Populară Chineză

După tentativa de lovitură de Stat a lui Zhao Ziyang și revolta de la Tienanmen, Deng Xioping a intreprins «călătoria lui spre Sud». El a anunțat că China va continua liberalizarea ei economică realizînd contracte cu multinaționalele SUA.

Jiang Zemin a continuat pe această cale. Coasta a devenit «atelierul lumii», provocând o dezvoltare economică uriașă. Treptat, el a curățat Partidul Comunist de cacicii sai, și a vegheat ca locurile de muncă bine plătite sa se extinda în interior. Hu Jintao, preocupat de o «societate armonioasă», a abrogat impozitele pe care le plăteau taranii din regiunile interioare încă neafectate de dezvoltarea economică. Dar el nu a reușit să stăpânească puterile regionale și a căzut într-o afacere de corupție.

Xi Jinping a propus deschiderea de noi piețe construind un proiect titanic de rute comerciale internaționale, «caile mătăsii». Cu toate acestea, acest proiect a venit prea târziu, deoarece, spre deosebire de antichitate, China nu mai oferă produse originale, dar ceea ce corporațiile transnaționale vînd, mai puțin scump. Acest proiect a fost primit ca o binecuvântare pentru țările sărace, dar este temut de cei bogați care se pregătesc să-l saboteze. Xi Jinping își recapătă poziția în toate insulele pe care țara sa le abandonase în Marea Chinei, cu ocazia colapsului Imperiului Qing și a ocupației de către cele opt armate străine. Conștient de puterea distructivă a Occidentalilor, el s-a aliat cu Rusia și și-a interzis orice inițiativă politică internațională.

În perioada următoare, China ar trebui să-și afirme pozițiile în forumurile internaționale, ținând cont de ceea ce Imperiile coloniale i-au provocat în secolul al XIX-lea. Dar ea ar trebui să se abțină de a interveni militar, și să rămână o putere strict economică.

JPEG - 7.7 ko

Federația Rusă

Când URSS s-a prăbușit, Rușii au crezut că aveau sa se salveze aderând la modelul occidental. De fapt, echipa lui Boris Yeltsin, formată de CIA, a organizat jefuirea bunurilor colective, de către câteva persoane. În doi ani, o suta dintre ei, 97% iesiti din minoritatea evreiască, au acaparat tot ceea ce era disponibil, și au devenit miliardari. Acesti noi oligarhi au luptat o bătălie nemiloasă cu mitraliere și atentate în plina Moscova, în timp ce președintele Yeltsin bombarda Parlamentul. Fără un guvern adevărat, Rusia nu mai era decât o epavă. Sefi de razboi și jihadiști înarmați de CIA au organizat secesiunea din Cecenia. Standardele de trai si speranta de viata s-au prabusit.

În 1999, directorul FSB-ului, Vladimir Putin, l-a salvat pe președintele Yeltsin de o ancheta de corupție. În schimb, el a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri; post pe care la utilizat pentru a-l constrînge pe președinte ca să demisioneze și să se faca ales în locul lui. El a implementat o politică amplă de restaurare a Statului: a pus capat războiului civil din Cecenia, și a doborât metodic pe toți oligarhii care au refuzat să se închine Statului. Reîntoarcerea ordinei a fost, de asemenea, sfârșitul fantomei occidentale a Rușilor. Standardul de viață și speranța de viață au fost recuperate.

După restabilirea statului de drept, Vladimir Putin nu sa candidatat la iesirea a două mandate consecutive. El a sprijinit un palid profesor de drept, adorat de Statele Unite, Dmitry Medvedev, pentru a-l succeda. Dar neavînd intenția de a lăsa puterea în mâini slabe, el a facut sa fie numit Prim-ministru până la realegerea sa ca președinte, în 2012. Crezând în mod eronat că Rusia se va prabusi din nou, Georgia a atacat Osetia de Sud, dar l-a găsit instantaneu pe Prim-ministrul Putin, în calea ei. Acesta a observat atunci starea jalnică a Armatei Roșii, dar a reușit să învingă datorită efectului surpriza. Reales ca președinte, s-a axat pe reformarea Apărării. El a pensionat sute de mii de ofițeri, deseori deziluzionați și uneori beți, și l-a plasat pe generalul tuvan (un turcofon din Siberia) Serghei Choïgou, la ministerul Apararii.

Reluînd o metodă de management ruseasca tradițională, Vladimir Putin a separat bugetul civil dintr-o parte a bugetului militar. Primul este votat de Duma, al doilea este secret. El a restaurat cercetările militare, în timp ce Statele Unite își imaginau că nu mai trebuiau să investească în acest domeniu. El a testat o mulțime de arme noi, înainte de a implementa noua armată roșie pentru a ajuta Siria. El a experimentat noile sale arme în situații de luptă, și a decis care dintre ele vor fi produse și care vor fi abandonate. El a organizat o permuta trimestriala a trupelor sale, astfel încât toate, unele după altele, sa obțina o mai bună experienta. Federația Rusă, care în 1991, nu mai era nimic, a devenit în 18 ani, principala putere militară mondiala.

În simultan, el a folosit lovitura de Stat nazistă din Ucraina pentru a recupera Crimeea, un teritoriu rusesc, atașat administrativ Ucrainei de catre Nikita Hrușciov. Ulterior, el s-a confruntat cu o campanie de sancțiuni agricole din partea Uniunii Europene, pe care le-a folosit pentru a crea o producție internă autosuficientă.

El a format o alianță cu China, și i-a impus să-și modifice proiectul cailor matasii, integrînd nevoile de comunicare ale teritoriului rus, pentru a fonda un «Parteneriat al Eurasiei înlargite».

În următorii ani, Rusia va încerca să reorganizeze relațiile internaționale pe două baze:
- a separa puterile politice și religioase; - a restaura dreptul international pe bazele formulate de Tarul Nicolai al II-lea.

Europenii occidentali

JPEG - 24.1 ko

Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord

În momentul căderii URSS, Regatul Unit a subscris cu rezerve la Tratatul de la Maastricht. Prim-ministrul conservator John Major, înțelegea să profite de Statul supranațional în construcție, păstrând în același timp moneda sa deoparte. Prin urmare, el a fost încântat când George Soros a atacat Lira și a forțat-o să iasă din SME («șarpele monetar»). Succesorul său, membro al partidului muncii, Tony Blair, a restaurat independența deplină a Băncii Angliei și a considerat să părăsească UE pentru a se alătura lui ALENA. El a transformat apărarea intereselor țării sale, înlocuind referintele Drepturilor omului cu cele ale Dreptului internațional. El a promovat politicile SUA ale lui Bill Clinton, apoi cele ale lui George Bush Jr. încurajînd și justificînd înlargirea Uniunii Europene, «războiul umanitar» împotriva Kosovo-ului, și răsturnarea președintelui irakian, Saddam Hussein. În 2006, el a elaborat planul «primăverilor arabe» și la prezentat Statelor Unite.

Gordon Brown a ezitat să urmărească această politică și a încercat să recâștige o marjă de manevră, dar energia lui a fost lovită de criza financiară din 2008, pe care a reușit totuși să o traverseze. David Cameron, împreună cu Barack Obama, a implementat planul Blair-Bush al «primăverilor arabe», în special războiul împotriva Libiei, dar în cele din urmă a reușit doar parțial să plaseze Frații musulmani la putere în Orientul Mijlociu extins. În cele din urmă, el a demisionat după votul alegătorilor din Brexit, atunci cînd planul de aderare la ALENA nu mai era ordinea de zi.

Theresa May si-a propus sa aplice Brexitul, în ceea ce privește ieșirea Statului supranațional din Tratatul de la Maastricht, dar nu în ceea ce privește ieșirea din piața comună anterioara Maastricht-ului. Ea a eșuat și a fost înlocuita de biograful lui Winston Churchill, Boris Johnson. Acesta a decis să iasă complect din Uniunea Europeană, și să reactiveze politica externă tradițională a regatului: lupta împotriva oricărui Stat concurent de pe continentul european.

Dacă Boris Johnson rămâne la putere, Regatul Unit ar trebui în următorii ani să încerce, să pună Uniunea Europeană și Federația Rusă una împotriva celeilalte.

JPEG - 7.5 ko

Republica Franceză

François Mitterrand nu a înțeles dislocarea URSS-ului, mergând atât de departe încât să sprijine puci-ul generalilor împotriva omologului său rus, Mihail Gorbaciov. În orice caz, el a văzut o oportunitate de a construi un Stat supranațional European, suficient de mare pentru a rivaliza cu SUA și China, în continuitatea tentativei napoleoniene. Astfel, el a promovat cu cancelarul Helmut Kohl, unificarea germana și Tratatul de la Maastricht. Nelinistit de acest proiect al Statelor Unite ale Europei, președintele Bush Sr. convins de «doctrina Wolfowitz» de a preveni apariția unui nou challenger al conducerii SUA, îl forțeaza să accepte protecția UE de catre NATO, și extinderea acesteia la fostii membrii ai Pactului de la Varșovia. François Mitterrand a folosit coabitarea și ministrul de interne gaullist, Charles Pasqua, pentru a lupta împotriva Fraților musulmani, pe care CIA îl făcuse să-i accepte în Franța, și pe care MI6 îi folosea pentru a elimina Franța din Algeria.

Jacques Chirac a dezvoltat descurajarea franceza finalizînd testele nucleare aeriene din Pacific, înainte de a trece la simulări, și de a semna Tratatul de interzicere complecta a testelor nucleare (TICE). În simultan, el a adaptat armatele la necesitatile NATO punînd capat serviciului militar obligatoriu și integrînd comitetul militar (de planificare) a Alianței. El a sprijinit inițiativa NATO împotriva Iugoslaviei (războiul din Kosovo), dar — după ce a citit și a studiat Teribila impostură — sa situat în fruntea opoziției mondiale față de agresiunea împotriva Irakului. Acest episod i-a permis să se conecteze cu cancelarul Schröder și să faca sa avanseze Statul supranațional European, pe care el îl comcepea ca un instrument de independență în jurul cuplului franco-german. Destabilizat de asasinarea partenerului său de afaceri, Rafik Hariri, sa întors împotriva Siriei, pe care Statele Unite au identificat-o ca fiind sponsorul crimei.

Preconizînd o politică radical diferită, Nicolas Sarkozy a plasat armata franceză sub comanda SUA prin intermediul Comandamentului integrat al NATO. El a încercat să extindă zona franceză de influență prin organizarea Uniunii pentru Mediterana, dar acest proiect nu a functionat. El și-a dovedit valoarea răsturnîndu-l pe Laurent Bagbo în Coasta de Fildes și, deși a fost depasit de primăverile arabe în Tunisia și Egipt, el a condus operațiunea NATO împotriva Libiei și Siriei. Cu toate acestea, din realism, el a constatat rezistența siriană și sa retras din teatrul de operațiuni. El a continuat construcția Statelor Unite ale Europei facînd sa fie adoptat Tratatul de la Lisabona de către Parlament, atunci când alegătorii respinsesera același text sub numele de «Constituția europeană». În realitate, modificarea instituțiilor, menite să devină mai eficiente cu 27 de State-membre, transformă profund Statul supra-național, care își poate impune acum voința asupra Statelor-membre.

Venit la putere nepregătit, François Hollande sa înscris oarecum rigid pe urmele lui Nicolas Sarkozy, forțându-l să adopte ideologia lui. El semneaza toate tratatele pe care predecesorul său le negociase — inclusiv Pactul fiscal european care permitea sa fie sancționata Grecia — adăugându-i acestuia de fiecare dată, oarecum pentru a-și cere scuze de schimbarea sa, o declarație care relua punctul său de vedere, dar fără valoare obligatorie. Astfel, el autorizează instalarea de baze militare ale NATO pe solul francez, punând capăt definitiv doctrinei gaulliste privind independența națională. Sau, urmărește politica de agresiune împotriva Siriei, angajându-se într-o izbucnire verbală înainte de a nu face nimic, conform ordinelor Casei-Albe. El atribuie armatei de la sol franceze, o misiune în Sahel, făcând pe înlocuitorul pe terenul lui AfriCom. În cele din urmă, el justifică Bursa de schimburi valutare, de drepturile de emisiune de CO2 prin Acordul de la Paris, privind schimbarile climatice.

Ales datorita fondurilor de investiții SUA KKR, Emmanuel Macron este în primul rând un apărător al globalizării potrivit lui Bill Clinton, George Bush Jr și Barack Obama. Cu toate acestea, el a adoptat rapid viziunea lui François Mitterrand și a lui Jacques Chirac, potrivit careia, doar un Stat supranațional European ar permite Franței să continue să joace un rol internațional substanțial, dar în versiunea sa Sarkozy-Hollande: Uniunea permite constrângerea. Aceste două linii îl duc uneori la contradicții, în special cu Rusia. Cu toate acestea, ele sunt unite în condamnarea naționalismului Statelor membre ale Uniunii Europene, un Brexit scurt, sau înca, o dorința de a restabili comerțul cu Iranul.

În următorii ani, Franța ar trebui să-și evalueze deciziile referitor la impactul lor asupra construirii Uniunii Europene. Aceasta va căuta ca o prioritate de a se alia cu orice putere, lucrînd în această direcție.

JPEG - 8.1 ko

Republica Federală Germană

Cancelarul Helmut Kohl vede dislocarea Imperiului sovietic ca pe o oportunitate de a uni cele doua Germanii. El obtine lumina verde din Franța, în schimbul sprijinului german pentru proiectul monedei unice a Uniunii Europene, moneda euro. El obține de asemenea acordul Statelor Unite, care considerau acest fapt, ca un mijloc de deviere a armatei est-germane spre NATO, în ciuda promisiunii făcute Rusiei de a nu face sa adereze Republica Democrată Germană la el.

O dată reunificarea germana efectuata, cancelarul Gerhard Schroeder ridica problema rolului internațional al țării sale, încă sub înfrângerea ei din al Doilea Război mondial. Deși Germania nu mai este ocupată militar de cele patru mari puteri, ea este totuși gazda unor mari garnizoane SUA și sediul EuCom-ului și în curând al AfriCom-ului. Gerhard Schoder utilizează războiul «umanitar» împotriva Kosovo-ului pentru a implementa în mod legal trupe germane afara din țară, pentru prima data, de la 1945. Dar el refuză să recunoască acest teritoriu cucerit de NATO ca un Stat. În mod similar, el se angajeaza foarte puternic alaturi de partea președintelui Chirac împotriva războiului SUA-britanic din Irak, subliniind faptul că nu există nici o dovadă a implicării președintelui Saddam Hussein în atentatele din 11-Septembrie. El încearcă să influențeze în mod pașnic integrarea europeană. De asemenea, el consolideaza legăturile energetice cu Rusia, și propune o Europă federală (incluind Rusia pe termen lung) pe modelul german, dar se loveste de opoziția Franței foarte atașată de proiectul unui Stat supra-național.

Cancelarul Angela Merkel revine la politica mentorului ei, Helmut Kohl, care într-o noapte a trecut-o de la responsabilitățile ei față de Tineretul Comunist al Germaniei Democrate la guvernul Germaniei federale. Supravegheata îndeaproape de către CIA, care nu prea stie cum să o definească, ea consolidează legăturile Germaniei cu Israelul și Brazilia. În 2013, la sugestia lui Hillary Clinton, ea îi cere lui Volker Perthes să studieze posibilitatea de a dezvolta armata germană pentru a juca un rol central la CentCom, dacă Statele Unite își vor deplasa trupele lor în Extremul-Orient. Ulterior, ea comanda studii privind modul în care ofițerii germani puteau sa încadreze armatele Europei Centrale și de Est, și îi cere lui Volker Perthes să elaboreze un plan pentru capitularea Siriei. Foarte atașata de structurile atlanticiste și europene, ea se distanțeaza de Rusia, și sprijineste lovitura de Stat nazistă în Ucraina. Din motive de eficiență, ea cere ca Uniunea Europeană să poată sa-si impuna voința în Statele-membre mici (Tratatul de la Lisabona). Ea se dovedeste a fi foarte dură în timpul crizei financiare grecești și își plaseaza cu răbdare pionii ei în birocrația europeană, până la alegerea lui Ursula von der Leyen la președentia Comisiei Europene. Când Statele Unite s-au retras din nordul Siriei, ea a reacționat imediat propunând NATO-ului, să trimită armata germană pentru a-l înlocui în conformitate cu planul din 2013.

În următorii ani, Germania ar trebui să se concentreze asupra posibilităților de intervenție militară în cadrul NATO, în special în Orientul Mijlociu, și să se îndoiasca de proiectul de Stat supra-național european centralizat.

Viabilitate

Este foarte ciudat să auzim vorbind astăzi despre «multilateralism» și «izolationism» sau de «universalism» și »naționalism». Aceste întrebări nu apar în măsura în care fiecare stie de la Conferința de la Haga (1899), că progresul tehnologiei face ca toate națiunile sa fie unite. Această logorrhee ascunde rau incapacitatea noastră de a admite noile raporturi de forte, și de a lua în considerare o ordine a lumii cât mai putin nedreapta posibil.

Doar cele trei Mari puteri pot spera să aibă mijloacele politicii lor. Ele nu își pot atinge scopurile lor fără război, decît urmând linia rusească bazată pe Dreptul internațional. Cu toate acestea, pericolul de instabilitate politică internă în Statele Unite, face sa planeze mai mult decât oricând, un risc de confruntare generalizat.

Parasind UE, Britanicii s-au forțat să adere la Statele-Unite (ceea ce Donald Trump refuză), sau să dispară din punct de vedere politic. În timp ce Germania și Franța, în declin, nu au de ales decât să construiască Uniunea Europeană. Totuși, pentru moment, ele evaluează timpul disponibil foarte diferit, și îl prevăd în două moduri incompatibile, ceea ce ar putea sa le duca pe ele însile la dislocarea Uniunii Europene.

Traducere
Light Journalist

Reţeaua Voltaire

Voltaire, ediţia internaţională

Articole sub licenţă Creative Commons

Puteţi reproduce liber articolele din Reţeaua Voltaire, cu condiţia să citaţi sursa şi să nu le modificaţi, nici să nu le utilizaţi în scopuri comerciale (licenţă CC BY-NC-ND)

Susţineţi Reţeana Voltaire

Utilizaţi acest site, în care veţi găsi analize de calitate care vă vor ajuta să vă modelaţi înţelegerea lumii. Acest site nu poate exista fără susţinerea voastră financiară.
Ajutaţi-ne printr-o donaţie

Cele două Franțe
«Sub ochii noștrii » (11/25)
Cele două Franțe
de Thierry Meyssan
Apel la arme, NATO mobilizat pe două fronturi
«Arta Războiului»
Apel la arme, NATO mobilizat pe două fronturi
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Pregatirea unui nou razboi împotriva cetațenilor Libiei
Pregatirea unui nou razboi împotriva cetațenilor Libiei
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire
 
Franța în angrenaj
«Sub ochii noștrii» (10/25)
Franța în angrenaj
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire
 
Pentru Uniunea europeană, timpul de a utiliza forța, a venit
Pentru Uniunea europeană, timpul de a utiliza forța, a venit
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire
 
Strategii și Costuri în Războiul Conductelor de Gaz
Strategii și Costuri în Războiul Conductelor de Gaz
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire