Reţeaua Voltaire
«Sub ochii noștrii» (8/25)

Agonia politicii externe franceze

Continuăm publicaresa cărții lui Thierry Meyssan, «Sub ochii noștrii». Începem a doua parte, referitoare la politica franceză, în acest episod, cu intrarea în scena a lui Jacques Chirac și a lui Nicolas Sarkozy. Treptat, micile daruri, vor transforma politica externă a Parisului, din a servi Franța, în aranjamente personale între prieteni.

| Damasc (Siria)
+

Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

JPEG - 38.3 ko
Pe 14 februarie 2003, reconectîndu-se cu tradiția gaullista de independență a Franței, Dominique de Villepin, se opune voinței SUA de a distruge Irakul.

«Primăverile arabe», văzute de la Paris

Politica externă a Franței, odinioară ghidată de viziunea strategică a lui Charles de Gaulle, lasa treptat locul unora, în căutarea de bani ușor de obtinut. După ce a rezistat imperialismului american, Jacques Chirac se retrage din luptă și amesteca afacerile Statului și afacerile sale personale. Nicolas Sarkozy servește interesele SUA negociind în trecere pentru el însuși, tot ceea ce poate fi de negociat. François Hollande merge chiar mai departe, plasînd Republica în serviciul unor interese private, care formeaza noul partid de colonizare. Emmanuel Macron manipulează Franța, pentru a promova strategiile marilor averi democrate din SUA. Întotdeauna în căutare de mai mulți bani, Franța se pune succesiv în serviciul Turciei, Qatarului, Arabiei Saudite, apoi a patronatului transnațional.

JPEG - 26.9 ko
Pentru Jacques Chirac, Hafez el-Assad, era singurul lider capabil să unifice lumea arabă. El îl compara cu Otto de Bismarck.

16 – Jacques Chirac, «Arabul»

Jacques Chirac îi dedica lui Hafez el-Assad o mare stimă. El vede în el o personalitate excepțională, cu o viziune pentru țara lui și regiunea lui.

JPEG - 17.9 ko
Potrivit amiralului Pierre Lacoste, fostul director al DGSE, președintele Mitterrand a fost cel care a ordonat mega atentatul de la Damasc, în represalii pentru asasinatul ambasadorului Delamare. Operațiunea a fost revendicată de Frații musulmani, care au efectuat-o sub controlul lui François de Grossouvre.

Franța luptase cu el în anumite faze ale războiului civil libanez. Ea îl acuza public că era responsabilul asasinarii ambasadorului său la Beirut, Louis Delamare (1981), ceea ce a fost imediat urmat în replică de atentatul comandat de președintele François Mitterrand împotriva biroului național de recrutare militară la Damasc, care a făcut 175 de morți.

După înfrângerea siriană în Israel în 1967, Hafez el-Assad a preluat puterea bazându-se în același timp pe suporterii Baas-ului și pe aventurieri, dintre care propriul său frate Rifaat. Acest ultimul, a devenit partenerul obișnuit de golf al lui François Mitterrand și prietenul lui Abdallah, viitorul rege al Arabiei Saudite. În 1982, în timp ce locuia între Franța și Siria, el a organizat un atentat asupra revistei Al-Watan Al-Arabi din Rue Marbeuf din Paris, care îl criticase. Prietenia lui cu președintele Mitterrand a deviat ancheta politiei. Țara lui a fost acuzată de crimă în locul său, iar Franța a expulzat doi diplomați sirieni, între care responsabilul Inteligenței, Michel Kassoua. În cele din urmă, cazul nu a afectat relațiile dintre cele două State.

JPEG - 49.2 ko
Atentatul din Rue Marbeuf din Paris a fost comandat de Rifaat el-Assad. Sub presiunea prietenului său, președintele Mitterrand, acest atentat a fost atribuit succesiv în mod gresit diplomatului sirian Michel Kassoua (care a fost expulzat) și apoi revoluționarului Carlos (care a fost condamnat).

Jacques Chirac este singurul șef de Stat străin care a participat la funeralul lui Hafez el-Assad (2000). În timp ce o mișcare de opoziție traversează țara, Franța, care pariase pe vice-președintele Abdel Halim Khaddam pentru a-l succeda, recunoaște numirea fiului său, Bashar el-Assad, ca viitor lider al țării.

Jucând rolul de mentor, Jacques Chirac - poreclit «Arabul», deoarece autoritatea sa este atît de mult recunoscută de către șefii de Stat din regiune - încearcă să-l introducă pe Bashar pe scena internațională. Dar tânărul om nu intenționează să lase să-i fie dictat comportamentul. Chirac negociază cu noul președinte, astfel încât firma Total să poată să exploreze mai multe cîmpuri petroliere siriene. În momentul chemarii ofertei formale, propunerea lui Total s-a dovedit a fi dezavantajoasă în mod revoltător. Cu toate acestea, ea a fost susținută de înalți oficiali sirieni, inclusiv consilierul economic al Președintelui, Nibras el-Fadel, despre care se descopera în curând, că joacă un dublu joc în numele lui Total și al patronului siriano-britanic al lui Petrofac, Ayman Asfari. Aflînd de această corupție, Assad sancționeaza Total, îndepartînd-o de la licitație, ceea ce a provocat furia lui Chirac.

Jacques Chirac se confruntă cu o dezamăgire similară în Liban. În numele Franței, el a negociat cu prietenul său personal, Prim-ministrul Rafik Hariri, dreptul de a explora apele teritoriale libaneze în căutare de petrol. Operațiunea este acoperită de doi responsabili ai Forței de pace siriene, șeful serviciilor de informații Ghazi Kanaan și vice-președintele Abdel Halim Khaddam. Chirac trimite o navă a Marinei naționale pentru a efectua cercetarea, dar Președintele libanez, Émile Lahoud, este informat, și convoaca pe ambasadorul Franței. El îi spune că aranjamentele personale ale Dlui. Hariri nu implica țara lui, și că nava de război franceză este invitată să părăsească locurile.

Reacționând la aceste chemări la ordine, Chirac evită să se adreseze președinților sirian și libanez.

Jacques Chirac, care sprijinise Statele Unite în fața atentatelor din 11-septembrie 2001, este preocupat de faptul că fusese înselat, după ce a citit cartea mea Teribila Impostură [1]. El ordonează DGSE-ului să verifice teza. După ce a mobilizat câteva sute de funcționari și numeroase ambasade, serviciile îi răspund că ele nu sunt în măsură să aprobe cartea, dar că toate elementele care au putut fi verificate - cu excepția unei citări - erau exacte. Chirac, care îl cunoștea bine pe Saddam Hussein, găsește acolo o confirmare, că Franța nu trebuie să susțină atacul anglo-saxon în Orientul Mijlociu. Ministrul Afacerilor Externe francez, Dominique de Villepin, îl înfruntă pe secretarul de Stat Colin Powell. El pleacă de urgență la New York, uitând pe biroul său din Paris dosarul pe care DGSE îl pregătise pentru el. Indiferent, discursul său improvizat din 14 februarie 2003 a provocat aplauzele fără precedent a membrilor Consiliului de securitate al Organizației Națiunilor Unite, și furia Washingtonului. El se abține de a critica enormele minciuni ale lui Powell - de la - sprijinul președintelui Hussein pentru Al-Qaeda, la programul armelor de distrugere în masă - dar subliniază, că nimic justifică acest război.

JPEG - 18.4 ko
Discipol al filosofului Leo Strauss, și un istoric oficial al armatei israeliene, Edward Luttwak a inspirat lovitura de Stat invizibilă din 11 septembrie, 2001 cu cartea sa, «Manualul loviturii de Stat».

Președintele George W. Bush nu a onorat cu prezenta lui summit-ul G8, în Evian, decît câteva ore. În timp ce o campanie de «  French Bashing  » se dezvolta în Statele Unite, consilierul Pentagonului care a inspirat lovitura de Stat din 11- Septembrie, Edward Luttwak, îl amenința în mod public pe președintele Chirac în telejurnalul lui France2. El declară fără echivoc: « Chirac are o factura de plătit Washingtonului! El are o factura lunga de platit Washingtonului. Și la Washington, evident, exista o decizie de a-l face să plătească factura. Chirac, el a vrut să mănânce și să tot mănânce [sic] pe cheltuiala Statelor Unite, pe scena diplomatică, și, desigur, el va plăti ».

În panică, Jacques Chirac îsi schimba haina, și se aliniaza în spatele tuturor inițiativelor SUA, mergând atât de departe, pînă la, a pune la dispozitie, ambasadoarea sa de la Tbilisi, Salomé Zourabishvili, în calitate de ministru al Afacerilor Externe al Georgiei, în timpul «Revoluției Trandafirilor» (decembrie 2003), sau încă, participînd la răpirea președintelui din Haiti, Jean-Bertrand Aristide, și sechestrîndu-l în Republica Centrafricană (martie 2004) [2].

Urmând aceeași linie, Jacques Chirac și prietenul său miliardarul Rafik Hariri elaboreaza Rezoluția 1559, solicitând retragerea Libanului din Forța de pace siriană, și dezarmarea tuturor milițiilor libaneze, inclusiv a Hezbollah-ului și a grupurilor palestiniene. Spre deosebire de alte miliții, plasate în serviciul unui lider feudal, sau subvenționate de către un Stat străin, Hezbollahul este o rețea de rezistență colonialismului israelian, inspirat de Revoluția Iraniană și apoi înarmat de Siria. Această rezoluție este inaplicabilă, doar daca voiți să oferiți Libanul, armatei israeliene. În plus, Președintele Chirac decide să-l boicoteze pe omologul său libanez, Émile Lahoud, care nici măcar nu a fost invitat la summitul Francophoniei.

JPEG - 49.3 ko
Miliardarul saudo-libanez, Rafiq Hariri, a finanțat pe larg toate campaniile electorale ale lui Jacques Chirac, de la alegerea lui la Primaria Parisului.

Pe 14 februarie, Rafik Hariri, care nu mai era Prim-ministru, este asasinat, pretins printr-o încărcătură explozivă conținută într-un camion [3].

Jacques Chirac se precipită la Beirut, nu pentru a participa la înmormântare, nici pentru a se întâlni cu oficialii, dar pentru a-și petreace o zi întreagă cu avocații decedatului, pentru a semna documente comerciale private. Apoi, se întoarce la Paris, in timp ce «revoluția Cedrului» se afla în plină desfășurare în Liban, sub supravegherea discretă a oamenilor lui Gene Sharp, agitatorii sîrbi ai Washingtonului.

Influențabil, Jacques Chirac împărtășește certitudinea că Bashar el-Assad și Émile Lahoud, au planificat împreună asasinatul prietenului său și partenerul privat în afaceri, Rafic Hariri. Prin urmare, el sprijină Comisia Organizației Națiunilor Unite însarcinata cu investigarea acestei crime, în locul Justiției libaneze. Urmeaza, timp de mai mulți ani, acuzații lansate de ONU, ostracismul mondial al lui Bashar el-Assad, și arestarea celor patru generali apropiați Președintelui Émile Lahoud. Un « Tribunal » internațional este înființat sub auspiciile secretarului general al ONU, Ban Ki-Moon, dar fără aprobarea Parlamentului libanez, pentru a-i judeca pe cei doi președinți ca fiind « asasini ».

Obsesiile lui Jacques Chirac nu alterează cooperarea franco-siriană. Începînd din 2003 și până la suspendarea relațiilor diplomatice din 2012, serviciile siriene î-și informeaza omologii lor, asupra tinerilor Francezi care vor să meargă în Irak, sau care lupta împotriva ocupantului american. Daca din întîmplare, acestia trec în Siria, ei sunt arestați și discret repatriați în Franța cu avion militar. Această cooperare permite Franței să mențină ordinea publică și să prevină numeroase atentate pe solul său. Printre jihadiștii extrădați de Siria, se afla Boubaker Al-Hakim (criminal al liderului tunisin Chokri Belaïd) sau, Sabri Essid (fratele vitreg al lui Mohamed Merah, care va deveni unul dintre călăii Daesh-ului). Cu toate acestea, nu numai că Franța va întrerupe această relație în timpul «Primăverilor Arabe», dar ea va elibera pe acești inculpați din cauza alianței sale cu Frații musulmani.

Începînd din 2 septembrie 2005, Jacques Chirac înceteaza să mai guverneze. El este victima unui grav accident vascular cerebral, și nu va mai fi niciodată în măsură să-si îndeplinească îndatoririle lui din nou, chiar dacă el le deține în aparență. Timp de doi ani, guvernul său va fi împărțit între gaullistii din jurul Prim-ministrului Dominique de Villepin și atlantistii din jurul ministrului de Interne Nicolas Sarkozy.

În timpul atacului Israelului asupra Libanului, din vara anului 2006, Villepin sprijina Hezbollahul, a carui dezarmare Chirac o ceruse. Odată mandatul său terminat, Chirac își etalează corupția și se instalează într-un apartament luxos pus la dispoziția lui, de familia Hariri pentru pensionarea lui. Susținut de Dna Chirac, Sarkozy îl succedeaza.

17 – Nicolas Sarkozi, «Americanul»

JPEG - 12 ko
Fiul unuia dintre cei cinci fondatori ai CIA, ambasadorul Frank G. Wisner îl educa pe fiul său vitreg Nicolas Sarkozy, adolescent la New York. El îl introduce pe lînga CIA, ceea ce promoveaza alegerea lui la presedentia franceza.

Nicolas Sarkozy este ales președinte al Republicii Franceze în mai 2007, nu pentru programul său, ci pentru voința sa. Francezii văd în el, omul capabil de a relansa o țară adormită și blocată. Ei ignora dimpotriva că, Sarkozy a fost crescut ca adolescent de a treia soție a tatălui său, la New York. Însa, Christine de Ganay se recăsătorise cu ambasadorul Frank Wisner Jr, fiul fondatorului serviciilor secrete ale CIA/NATO, rețeaua Stay-behind Gladio. Datorita acestui fapt, Sarkozy prin urmare a fost finul Washingtonului pentru a deveni presedintele Republicii Franceze [4].

Spre deosebire de Jacques Chirac, care sa aratat a fi un gaullist curajos în 2003, înainte de a se transforma într-un realist de afaceri, Nicolas Sarkozy este considerat de către Washington ca un agent. El este imediat asociat proiectelor americane.

În timp ce el era încă ministru de Interne, Nicolas Sarkozy inițiaza contacte cu Abdullah Senussi, șeful serviciilor secrete interne ale Libiei și cumnatul lui Muammar Kadhafi. El era obiectul unei condamnari în absență în Franța, pentru rolul său în atentatul contra zborului 772 UTA, care a cauzat moartea a 170 de persoane în 1989, în timpul războiului din Tchad. Libia propune sa finanțeze campania electorala a lui Sarkozy, în schimbul unei promisiuni de amnistie sau a unui non-loc judiciar. Un ministru delegat și omul de încredere al lui Sarkozy, Brice Hortefeux, negociază suma cu colonelul Kadhafi. În cele din urmă, în conformitate cu înaltul functionar libian care a supravegheat tranzacția, omul de afaceri franco-libanez Ziad Takieddine transportă 57.000.000 de euro la Paris.

În timpul campaniei electorale, Libia observa că, candidata socialista Ségolène Royal ar putea câștiga de asemenea. Senussi ia atunci contact cu fostul ministru socialist al Afacerilor Externe Roland Dumas, care - potrivit aceleiași surse - vine la Tripoli sa caute 25.000.000 de euro, aproximativ jumătate din suma oferită concurentului său.

Legea franceza interzice finanțarea campaniilor electorale de către Statele străine. În plus, costul campaniilor nu pot atinge aceste sume. Sarkozy și Royal nu pot promite să producă un non-loc judiciar, fara a disprețui Justiția și independența acesteia. Ei pot, totuși, dimpotriva să emită o amnistie, dar nu să o negocieze pentru afacerile lor personale. Roland Dumas știe acest lucru cu atât mai bine, de când a fost președinte al Consiliului constituțional (1995-2000) responsabil pentru asigurarea bunei funcționări a alegerilor. Justiția franceză va investiga greșelile lui Sarkozy, dar nu și ale lui Royal [5].

Afacerile dintre Kadhafi și Sarkozy continuă după sosirea lui la Palatul Élysée. «prima doamnă» (sic) Cecilia Sarkozy, este însărcinată cu găsirea unei căi de ieșire în procesul celor cinci infirmiere bulgare și a medicului palestinian, deținuți de opt ani. În 1999, mai mult de 400 de copii au fost infectați cu retrovirusul lui SIDA la spitalul din Benghazi. Islamiștii îl acuză pe Muammar Kadhafi de neglijarea orașului Benghazi, și de a fi complotat pentru a le asasina copiii. Procurorul local preferă să-i acuze pe îngrijitorii străini, pentru a scuza Ghidul. El îi torturează brutal pentru a le extrage mărturisiri.

JPEG - 48.5 ko
Atunci cînd era procuror, Robert Mueller a acuzat Libia de a fi responsabilă de atentatul lui Lockerbie. Ulterior, justiția scoțiană a stabilit că el se baza pe o dovada falsa introdusa la locul dezastrului, de un agent al CIA.

Cu toate acestea, Bulgaria, care tocmai s-a alăturat Uniunii Europene, solicită Comisiei de la Bruxelles, ca ea să negocieze cu Tripoli pentru eliberarea cetățenilor săi. Libia se confruntă cu aceiași funcționari care au acuzat-o de atentatul zborului 103 de la PanAm, care a explodat peste Lockerbie (Scoția), omorând 270 de persoane în 1988. Deși Muammar Kadhafi neaga mereu implicarea, Libia accepta să compenseze familiile victimelor cu aproximativ 2.700.000.000 de dolari, pentru a soluționa acest ultim litigiu care o opune Occidentalilor. Conștient de faptul că el trebuie sa compuna cu imaginația islamiștilor, Ghidul decide să utilizeze aceasta infecție dobândită în spital, pentru a recupera ceea ce el a fost pe nedrept forțat să plătească pentru Lockerbie. El cere atunci ca banii să-i fie returnați, în schimbul retragerii lui din unele State africane, și al libertății pentru infirmiere și medic. În cele din urmă, Statele Unite plătesc suma Qatar-ului, care o înmînează, Libiei sub controlul Uniunii Europene. Ministrul Justiției, Fratele musulman Moustafa Abdel Jalil, care acoperise torturile, atunci când el era președinte al Curții de apel din Tripoli, se întâlnește astfel cu emisarii președintelui Sarkozy. Potrivit aceluiași înalt funcționar libian, Cecilia primește o gratificare proporțională din partea Libiei (2.700.000 de dolari). Nicolas Sarkozy, care este în proces de divorț, i-o face cadou. Ea și noul ei soț vor putea deschide un cabinet de Relații publice în Qatar. Bulgaria salută eliberarea cetațenilor săi, în timp ce se încruntă asupra modului în care a fost închis acordul.

JPEG - 33.8 ko
După ce sa căsătorit cu viitoarea vedeta a televiziunii Jacques Martin, apoi cu viitorul presedinte al Republicii, Nicolas Sarkozy, Cécilia Ciganer se recăsătoreste cu lobbyistul și producatorul lui Forum de Davos, Richard Attias.

Acum frecventabil, Kadhafi intreprinde un turneu european, din care cinci zile în Franța. El provoaca un scandal instalîndu-și cortul în grădinile Hotelului Marigny, reședința oaspeților Statului. Mai presus de toate, el declara la France24 că Libia este mai democratică decât Franța. Această provocare nu este atât de lipsită de sens pe cît cred ascultătorii săi, după cum vom vedea pe parcursul acestei povești: în realitate, Franța nu mai este o democrație în măsura în care, nici poporul, nici reprezentanții săi, nu sunt consultați cu adevărat pentru multe decizii, în special cele referitoare la politicile externe și de apărare. Pe de altă parte, era o republică până la sfârșitul mandatului lui Jacques Chirac, deoarece Puterea nu lua decizii decît pe baza percepției sale asupra interesului general. Vom vedea ca acest lucru nu va fi adevărat mult timp. Libia, cît despre ea, este o democrație directă inspirată de experiențele utopistilor francezi din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, acest sistem este, de asemenea, o momeală. De fapt, societatea libiană se bazează pe afilierea tribală, astfel încât opiniile personale au o valoare mică. Este această realitate socială care îi permite lui Kadhafi să exercite functia de șef de Stat, chiar dacă ea nu există în mod oficial. Marea diferență dintre cele două țări este în altă parte: negociind cu Statele Unite, Libia si-a încetat toate interferențele cu vecinii săi, în timp ce Franța încalcă cu bucurie Carta Națiunilor Unite, în special în Africa și în curând în Levant. Mai ales, Kadhafi a proclamat emanciparea fiecărui om și a pus capăt sclaviei, în timp ce Franța - care nu o mai practica pe solul său din 1848 - nu are nicio problemă să se alieze cu State sclavagiste, ca Arabia Saudită și Qatar.

JPEG - 28.3 ko
Reconectîndu-se cu Statele Unite și pliindu-se tuturor cerințelor președintelui Bush, fostul revoluționar Muammar Kadhafi a devenit onorabil.

Primul act al președintelui Sarkozy împotriva Siriei a fost acela de a organiza, în martie 2008, fuga principalului martor fals al afacerii Hariri, Mohamed Zuhair as-Siddik, căruia îi furnizeaza un pașaport fals ceh [6]. Bineînteles, acuzația de asasinat împotriva lui Émile Lahoud și Bashar el-Assad se prăbușește, însa misterul rămâne asupra organizatorului acestei șarade. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Sarkozy pleacă într-o excursie oficială la Damasc pentru a reînnoi relațiile dintre cele două țări și pentru a se asigura că Siria nu va mai interveni în viața politică libaneză.

În luna mai, prim-ministrul libanez și agent al serviciilor secrete iordaniene, - Fouad Siniora, deschide un conflict cu Hezbollahul. El încearca sa neutralizeze podul aerian între Iran și Rezistența, precum și mijloacele sale de comunicare interna, astfel încât Statele Unite și Arabia Saudită sa poata sa preia controlul asupra țării și sa atace Siria. Dar Hezbollahul trece la atac. În câteva ore, sistemul de securitate al lui Siniora se prăbușește și el trebuie să se retragă.

Discuțiile de pace încep la Doha. Qatar și Franța impun un nou președinte Libanului, care nu mai avea unul de la sfârșitul mandatului lui Émile Lahoud, cu șase luni mai devreme. Paris alege șeful statului-major, generalul Michel Sleimane, căci el este ușor de manipulat. Acesta din urmă depusese acte false, pentru el însuși și pentru familia lui, pentru a obține pentru toți o cetățenie franceză dublă. Numirea sa în calitate de președinte al Libanului lasă o sabie a lui Damocles deasupra capului lui, afacerea fiind în instanța în fața Justiției. Nelinistit de care ar putea fi reacția siriană, Qatarul îi oferă președintelui Assad, care nu a cerut nimic, un avion și mașini oficiale.

JPEG - 41.3 ko
Michel Sleimane (stânga sus) jură să apere «independența» Libanului sub privirea binevoitoare a emirului Qatarului (dreapta sus), care prezidează ceremonia și a ministrului francez al Afacerilor externe care a înscenat-o.

Emirul qatar Hamad ben Khalifa Al Thani, tocmai l-a intronizat pe «președintele»Sleimane în locul predecesorului său, Émile Lahoud, care nici măcar nu este invitat la ceremonie. În timpul acesteia, la Adunarea națională libaneză, ministrul francez al Afacerilor externe Bernard Kouchner, nu se așează pe băncile publicului, ci pe cele ale guvernului libanez. El își manifesta iritarea, atunci când fostul președinte al Adunării, observa că articolul 49 din Constituție, interzice unui șef de stat-major să devină Președinte, la mai puțin de doi ani de la părăsirea armelor. Nu se pierde timpul pentru a modifica textul, și deputații îl aleg pe Michel Sleimane, încălcând astfel Constituția.

JPEG - 32.3 ko
În 2008, Franța credea că Bashar el-Assad, cel mai popular Sef de stat din lumea arabă, avea sa fie un prieten sigur pentru a transmite prezența franceza în Mediterana.

În iulie 2008, Nicolas Sarkozy lanseaza Uniunea pentru Mediterana, o operațiune vastă vizînd în acelasi timp să concureze cu partenerii săi europeni, și să reintegreze Israelul în concertul națiunilor din regiune. El îl invită atât pe Bashar el-Assad, cît și pe omologul său israelian, Shimon Peres, sa asiste la parada lui 14-iulie pe Champs-Élysées. Primul îl evită cu grijă pe al doilea. Dar, pentru ocazie, Libanul și Siria stabilesc în cele din urmă relații diplomatice (ei nu au avut niciodată una, de la separarea lor de către Francezi în 1943). Uniunea pentru Mediterana (UPM) eșuează din aceleași motive ca și Procesul de la Barcelona inițiat de Uniunea Europeană în 1995: este imposibil să se reuneasca împreună toți actorii din regiune, atîta timp cît nu se rezolvă conflictul israelian.

Sarkozy face o a doua excursie oficială în Siria, în ianuarie 2009. Contactat de administrația Obama, președintele francez se abține de a decide ceva. Este doar o călătorie de recunoaștere.

(va urma...)

Traducere
Light Journalist

Această carte este disponibilă în engleză, franceză, italiană, spaniolă și rusă în format tipărit și în limba turcă în versiune electronică.

[1] L’Effroyable Imposture, Thierry Meyssan, préface du général Leonid Ivashov, Demi-Lune (2002).

[2] « Coup d’État en Haïti », « Paris relâche le président haïtien », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 1er et 16 mars 2004.

[3] « Révélations sur l’assassinat de Rafiq Hariri », par Thierry Meyssan, Оdnako (Russie) , Réseau Voltaire, 29 novembre 2010.

[4] « Opération Sarkozy : comment la CIA a placé un de ses agents à la présidence de la République française », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 19 juillet 2008.

[5] Déposition de l’auteur au juge Serge Tournaire, 24 mars 2018. Avec les compliments du Guide. Sarkozy-Kadhafi - l’histoire secrète, Fabrice Arfi et Karl Laske, Fayard (2017).

[6] « M. Sarkozy aurait organisé la fuite de Mohamed Zuhair As-Siddik », Réseau Voltaire, 16 avril 2010.

Reconstituirea Partidului colonial francez
Reconstituirea Partidului colonial francez
« Sub ochii nostri » (13/25)
 
Victoria Franței pentru Pace
Victoria Franței pentru Pace
« Sub ochii nostri » (12/25)
 
Cele două Franțe
Cele două Franțe
«Sub ochii noștrii » (11/25)
 
Franța manipulată
Franța manipulată
«Sub ochii noștrii» (9/25)
 

Articole sub licenţă Creative Commons

Puteţi reproduce liber articolele din Reţeaua Voltaire, cu condiţia să citaţi sursa şi să nu le modificaţi, nici să nu le utilizaţi în scopuri comerciale (licenţă CC BY-NC-ND)

Susţineţi Reţeana Voltaire

Utilizaţi acest site, în care veţi găsi analize de calitate care vă vor ajuta să vă modelaţi înţelegerea lumii. Acest site nu poate exista fără susţinerea voastră financiară.
Ajutaţi-ne printr-o donaţie