JPEG - 40.7 ko
Cei trei președinți. În centru este generalul Michel Aoun, președintele creștin al Republicii, la stînga președintele șiit al parlamentuluiul Nabih Berri, la dreapta președintele sunnit al guvernului interimar Saad Hariri. Libanul nu este o democrație bazată pe echilibrul puterilor între Executiv, Legislativ și Judiciar, ci un sistem confesional bazat pe 17 comunități religioase. Extrema complexitate a acestui sistem, asigură durabilitatea șefilor de război și a influenței străine. Astfel, Michel Aoun era principalul lider creștin în timpul războiului civil, Nabih Berri cel al lui Amal, iar Saad Hariri îi succedeaza tatălui său, Rafic Hariri, care a domnit fara diviziuni asupra Libanului, în numele Arabiei Saudite și al Franței, după războiul civil.

Banca Centrală a Libanului a autorizat din nou băncile private sa elibereze în mod liber lire libaneze, dar încă nu dolari.

Acest control al schimbulor, este ilegal în drept, deoarece el nu a fost validat de Parlament. Mai multe companii mari, au depus deja o plângere în fața instanțelor. Sectoarele de import de grâu, petrol și medicamente, sunt într-un impas, toate celelalte sunt în recesiune.

Datoria publică atinge 154% din PIB. Lira libaneză a fost depreciată în trei luni, de jumătate din valoarea ei, trăgînd în căderea ei lira siriană, deja abuzată în timpul războiului, de falsa monedă saudită și qatară.

Cauzele crizei

Această criză financiară, a condus Parlamentul la adoptarea unei noi taxe care a provocat proteste, care au paralizat țara de la 17 octombrie 2019. După toate probabilitățile, ea își are originea într-o excrocherie uriasă, pusă în scenă de liderii politici ai țării, prin intermediul Băncii centrale.

Aici este nevoie de un memento istoric:

De fapt Libanul, nu a fost niciodată un Stat independent, de la crearea lui în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1943). Franța a instalat acolo, un sistem confesional care i-a permis să-și păstreze influența după decolonizare, privând libanezii de toată viața politică națională. Încercarea secretarului de Stat al SUA, Henry Kissinger, de a rezolva problema israeliană, făcând din Liban patria Arabilor palestinieni, a provocat un război civil (1975-1989) și sa încheiat cu un eșec. Pacea saudită, impusă de Acordul de la Taëf (1989), a restabilit sistemul confesional și a extins cotele comunitare la toate locurile de muncă din serviciul public. Prezența militară siriană (1989-2005), validată de comunitatea internațională, a permis reconstrucția țării, dar nu a rezolvat nici o problema.

Fostul Prim-ministru Rafiq Hariri (1992-98 și 2000-04) a jefuit Libanul, jefuind 55.000 de familii, și apoi a confundat Trezoreria publică cu averea sa personală. În acest mod, el a pus mîna pe 16.000.000.000 de dolari, la sfârșitul vieții sale. Conform acordurilor de la Taëf, Rafiq Hariri, în calitate de reprezentant al familiei regale saudite, era protejat de forța de pace siriană, prezentă în țară pentru a pune capăt războiului civil. În momentul asasinării lui, s-a descoperit că el corupsese cele două personalitati siriene însarcinate cu supravegherea menținerii păcii: șeful serviciilor de Informații Ghazi Kanaan și vicepreședintele Abdel Halim Khaddam. Primul s-a sinucis, iar cea de-al doilea a fugit în Franța, unde a facut o alianță cu Frații musulmani, și a pregătit răsturnarea președintelui Bashar el-Assad.

În 2005, forța siriană de menținere a păcii s-a retras brusc la cererea populatiei libaneze, care vedea în ea simbolul propriilor ei infracțiuni din timpul războiului civil, și o ținea – în mod gresit - ca responsabila de asasinatul fostului Prim-ministru Rafiq Hariri. Din 2006 pîna în 2014, adica, în timpul vacantei de putere, și apoi președinția lui Michel Sleimane - protejat în principal de Qatar, și în al doilea rând de Franța, - liderii politici libanezi nu au stabilit niciun document contabil. Libanul și Arabia Saudită au fost singurele două State din lume, fără a avea un buget oficial. Acum, este din punct de vedere material, imposibil să se determine ce impozite au fost percepute, ce ajutoare internaționale a primit Libanul, sau ce a cheltuit. În timpul acestei perioade, directorul Băncii centrale, Riad Salamé, a înființat un sistem Ponzi, comparabil cu cel al lui Bernard Madoff, dar în beneficiul personal al liderilor politici. Depozitele în dolari au fost plătite de două ori mai mult decât în alte țări. Dar dobânzile acestor depozite erau plătite cu banii noilor deponenți. Cu acordul Statelor Unite, băncile private au acceptat să spele banii murdari ai cartelurilor de droguri sud-americane, în timp ce o bancă din SUA cumpăra o treime din capitalul principalelor bănci libaneze. Când un deponent important și-a retras banii, sistemul sa clatinat. Liderii politici au avut timp să-și transfere stocul lor în străinătate, înainte ca el sa se prăbușeasca. Astfel, în octombrie trecut, fostul Prim-ministru Fouad Siniora, a batut toate recordurile, cu sustragerea a, între 6.000.000.000 și 8.000.000.000 de dolari, dobînditi în mod fraudulent.

În fața dezastrului, Președintele guvernului prin interim, Saad Hariri (fiul legal al precedentului), a cerut plata anticipata a 1.000.000.000 de dolari, Uniunii Europene. El a scris apoi Arabiei Saudite, Chinei, Egiptului, Statelor Unite, Franței, Italiei, Rusiei și Turciei, cerându-le să se poarte garanți sumelor neplătite, pentru a importa produsele de prima necesitate; acești bani trebuie sa fie restituiți o dată ce controlul valutar va fi ridicat. Ca drept răspuns, principalele State angajate în salvarea economică a Libanului s-au reunit pe 11 decembrie la Paris. Dimineața, ei au examinat în spatele ușilor închise, interesul lor politic, de a salva Libanul sau de a-l lasa să se scufunde, apoi după-amiaza, ei au primit o delegație libaneză. Ei au pus ca o condiție pentru orice asistență, numirea unui nou guvern pro-Occidental, și punerea în aplicare la fata locului, a unui control eficient asupra utilizării unor eventuali bani.

Indignati la ideea unei noi tutele străine asupra țarii, petiții libaneze au fost adresate donatorilor străini pentru a-i descuraja de a dona bani Bancii centrale, atîta timp cît criza nu va fi restabilita.

Președintele sunnit al guvernului, Saad Hariri, s-a adresat apoi FMI și Băncii Mondiale, dar acestea au pus imediat la îndoială autenticitatea bilanțului Băncii centrale și probitatea directorului său, Riad Salamé, până în prezent considerat ca un bancher exemplar.

Acest memento istoric pune în evidență absența responsabilitații Hezbollahului în criză, deși presa occidentală pretinde contrariul. În mod similar, este important să subliniem că, daca Hezbollahul primește zakat (donația musulmană) de la traficanții de droguri din valea de la Bekaa, și de la diaspora șiita din America Latină, el s-a opus întotdeauna cultivării drogurilor. Când a venit la guvernare, el a propus și a pus în aplicare programe de asistență socială, astfel încât agricultorii sa poata sa evolueze și sa-si schimbe culturile lor. În sfârșit, ar trebui sa fie subliniat, de asemenea, că majoritatea banilor murdari libanezi nu provin din drogurile locale, ci din spălarea veniturilor cartelurilor sud-americane; spalari institute de Statele-Unite si în profitul bancherilor libanezi, în principal creștini și sunniți.

În mod identic, acest memento pune în evidență stabilitatea aparentă a țării dupa alegerea președintelui creștin al Republicii, Michel Aoun. Libanul nu a fost niciodată în măsură să servească în simultan functiilor de președinte creștin al Republicii, președintele sunnit al guvernului, Adunarea monocamerala și Consiliul constituțional de la 2005 la 2016.

Impactul crizei

Masurile de control valutare, care vizeaza sa stopeze fuga de capital, au cauzat colapsul economiei. Cel puțin 10% din companiile țării au intrat în faliment în decursul ultimelor 3 luni. Majoritatea celorlalte și-au redus orele de lucru pentru a reduce proporțional salariile plătite, fără a fi nevoiți să-și concedieze angajații. Primele companii afectate sunt fundațiile caritabile, astfel încât întregul sector de ajutor pentru cei nevoiași este devastat. Lucrătorii străini-în special lucrătorii caselor asiatice-care sunt plătiti în lire libaneze, au pierdut jumătate din ceea ce ei transferau lunar în dolari pentru familiile lor. Mii au părăsit deja țara.

Fiecare va fi remarcat că demonstrațiile care au loc de la 17 octombrie sunt foarte coordonate. Agitatorii sunt permanent conectați prin telefon la un HQ misterios. Sloganurile sunt exact aceleasi în întreaga țară și în toate comunitatile, ceea ce ofera protestatarilor un sentiment iluzoriu de sfîrsit al sistemului confesional. Desemnarea ca țintă principală a mișcării patriotice libere (CPL), a președintelui creștin al Republicii, Michel Aoun, ne lasa sa întelegem că mișcarea este organizată împotriva lui.

Poziția Statelor Unite este ambiguă. Pe de o parte, administrația lui USAID a blocat plata unei subvenții de 115 milioane de dolari armatei libaneze pentru ca ea sa poata sa cumpere echipamente, în timp ce pe de alta, secretarul de Stat Mike Pompeo a eliberat aceasta subvenție. Fostul ambasador al SUA în Liban, Jeffrey Feltman, a depus mărturie în fața Congresului, afirmând ceea ce el scrisese. Și anume că, potrivit lui, fiecare «American» trebuie să lupte împotriva alianței Iran-Hezbollah-CPL-Casa-Albă.

Propunerea de a numi omul de afaceri Samir Khatib în calitate de președinte sunnit al guvernului, a fost respinsă de marele muftiu. Într-adevăr, în Liban, președintele creștin al Republicii este numit de către patriarhul maronit, președintele sunnit al guvernului de către muftiu, și președintele șiit al parlamentului de către mullahi, apoi ei sunt confirmati de camera unică. Este singura țară din lume cu o astfel de confuzie de puteri religioase și politice. La rândul lor, Katëbii (falangistii maroniti) l-au propus pe diplomatul și magistratul Nawaf Salam, pentru ca să arate bine. În orice caz, muftiul este în favoarea renumirii lui Saad Hariri, dar de această dată în fruntea unui guvern de tehnocrați care, în orice caz, vor fi alesi de cei trei președinți.

Acuzat de abuz, Curentul patriotic liber (CPL) al președintelui creștin al Republicii, Michel Aoun, a comunicat deja că el nu ar trebui să participe la următorul guvern. El nu intenționează să fie considerat responsabil pentru viitoarele probleme care vor veni, sub pretextul de a acoperi delapidarile de fonduri de care este acuzat și pe care el le neagă.

Înfruntarile, care au avut loc pe 14 decembrie în Beirut, ilustrează goliciunea agitatiei. La începutul după-amiezii, tineri șiiti, membri ai Hezbollahului și Amal, au atacat grupuri legate de George Soros care înstalasera corturi în centrul orașului. În timp ce seara, alți tineri, iesiti din grupurile care fuseseră atacate cu puțin timp înainte, încercau să invadeze Parlamentul și să proclame «revoluția colorată» așa cum ei au făcut-o în Serbia, în Georgia și în multe alte țări. Pentru Libanezi, bântuiti de amintirea războiului civil, sutele de persoane rănite, inclusiv fortele de ordine, provoaca o neliniste insuportabilă. Faptul că presa vorbește despre răniții libanezi, dar nu spune un cuvînt despre decesele apatride palestiniene sau naționale siriene, ne spune mult despre violența din țară.

Ne îndreptăm deci, din nou spre un sistem bancal, caci sunt de fapt 76 de ani, de cînd marile puteri se joaca cu Libanul, si ca și Libanezii se supun.

Cum să ieșim din criză?

Contrar exigențelor protestatarilor, nu există nici un om politic curat. Și nici nu poate exista într-un astfel de sistem. În cel mai bun caz, ei au furat bani pentru a-și servi comunitatea, în cel mai rău caz, pentru a se îmbogăți personal. Libanul este una dintre rarele țări din lume, unde miliardarii apar brusc, si fără ca nimeni sa știe de unde vine averea lor. În consecinta, nu trebuie să-i gonim pe toți, ci să ne sprijinim pe primii, încurajându-i să servească Națiunea în loc de comunitatea lor, și să-i închidem pe ultimii.

Nefericirile Libanului sunt direct imputabile Libanezilor ei-singuri, care au acceptat timp de 76 de ani un sistem constituțional fugitiv, și au luptat mai degraba pentru comunitatea lor, decât pentru țara lor. Ei încă nu au rezolvat trauma războiului civil și continuă să vadă în sefii lor de razboi, singurele bastioane împotriva posibilei agresiuni a altor comunități.

Aceste nefericiri nu se vor încheia decît cu o schimbare de constituție și cu adoptarea unui sistem cu adevărat democratic; ceea ce implică recunoașterea personalității cele mai legitime pentru a conduce la destinurile țării. Nu contează care este confesiunea lui. Și în acest caz, este evident Sayyed Hassan Nasrallah, după victoria rețelei sale de Rezistență în fata invadatorului israelian, care este fără îndoială această personalitate. Libanezilor le rămâne să spere că el nu va profita de încrederea lor, pentru a-i trăda în beneficiul Iranienilor.

În acest moment, este imposibil sa se schimbe Constituția. Parlamentarii care ar fi măturați în mod masiv sunt prea atașați de scaunul lor, și nu vor face acest lucru. Un referendum nu va face acest lucru de asemenea, căci corupția graseaza pretutindeni, inclusiv în rândul alegătorilor: 45% dintre ei recunosc că li s-a cerut să-și vândă votul. În Liban, partidele politice sunt confesionale. Ei nu au ambiții naționale, ci își apără comunitatea lor și îi distribuie prebendele. Trebuie deci să se procedeze treptat la crearea unei administrări puternice, decapitînd într-o perioadă scurtă de timp principalii agenți corupți; ceea ce a propus președintele sunnit al guvernului, Saad Hariri, și care i-a fost refuzat de protestatari. Apoi va trebui să ne ocupăm de sefii de război iesiti din războiul civil, care trebuie să dea dovadă de utilitatea lor astăzi, sau să părăsească viața publică.

Traducere
Light Journalist