Pregatirea unui nou razboi împotriva cetațenilor Libiei

Toți sunt de acord sa recunoască, că actuala situație dramatică din Libia și din Sahel, este rezultatul intervenției ilegale a NATO-ului în 2011. Cu toate acestea, puțini sunt cei care au studiat această perioadă, și au încercat să înțeleagă cum sa ajuns la acest punct. Dacă nu ne gândim, ne îndreptăm deci spre o altă catastrofă.

Este important sa se păstreze în minte, mai multe fapte pe care persistăm sa le uitam:

– Jamahiriya Arabă Libiană, creată printr-o lovitură de Stat deosebit de sângeroasă, nu a fost o preluare de putere de către un dictator nevrotic, ci o lucrare de eliberare națională fața de imperialismul britanic. Era, de asemenea, o expresie a unei dorințe de modernizare care sa tradus prin abolirea sclaviei și o tentativă de reconciliere a populațiilor arabe și negre din Africa.

– Societatea libiană este organizată în triburi. Prin urmare, este imposibil să se instaleze o democrație acolo. Muamar Kadhafi organizasse Jamahariya Arabă Libiană pe modelul comunităților de viață imaginate de socialiștii utopici francezi ai secolului al XIX-lea. Acest lucru echivala cu crearea unei vieți democratice locale, dar a abandona acest ideal la nivel național. În plus, Jamahiriya a murit neavând o politică de alianțe și, prin urmare, nu a putut să se apere.

– Coaliția care a atacat Libia era condusă de SUA, care au mascat de-a lungul conflictului adevăratul lor obiectiv, față de aliații lor, și i-a pus în fața unui fapt împlinit (leading from behind). După luni întregi de a susține că nu era mai ales problema de a face sa intervină NATO, această structură a fost cea care a comandat operațiunile. Washingtonul nu a încercat nici să protejeze civilii, nici să instaleze un guvern pe masura lui, ci mai degrabă să instaleze acolo rivalii, și să împiedice pacea prin toate mijloacele (doctrina Rumsfeld/Cebrowski).

– Nu a existat niciodată o revoluție populară împotriva Jamahiriyei, ci intervenția lui Al-Qaïda pe teren, trezirea diviziunii între Cyrenaica și Tripolitaine, și intervenția coordonată a NATO (Aliații în aer, tribul Misrata și Forțele speciale qatariene pe teren).

Prin urmare, rivalitatea între guvernul de la Tripoli și cel din Benghazi, s-a referit la divizarea țării înainte de 1951, în două State distincte, Tripolitania și Cyrenaica, și apoi la trezirea acestei divizii cu ocazia agresiunii NATO-ului. Spre deosebire de reacția spontană, nu este vorba astăzi de a restabili pacea pentru a sprijini o tabara împotriva alteia, ci mai degrabă să se unească cele două tabere împotriva dușmanilor țării.

În prezent, guvernul de la Tripoli este sprijinit de ONU, Turcia și Qatar, în timp ce guvernul de la Benghazi este sprijinit de Egipt, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Franța și Rusia. Fideli strategiei lor, Statele Unite este singura țară care sprijina ambele părți în acelasi timp, pentru ca ele sa se ucida reciproc pe termen nelimitat.

Principiul unei intervenții militare turcești a fost adoptat de Marea Adunare Națională, la Ankara, la 2 ianuarie 2020. Acesta poate fi interpretat în trei moduri care combină:

– Turcia sprijină Frăția Fraților musulmani la putere în Tripoli. Ceea ce explică sprijinul Qatarului (favorabil Frăției) aceluiași guvern și opoziția Egiptului, a Emiratelor și a Arabiei Saudite.

– Turcia își dezvoltă ambițiile sale regionale, sprijinindu-se pe descendenții foștilor soldați otomani din Misrata. Din aceasta cauza ea sprijină guvernul de la Tripoli, după ce tribul Misrata a capturat capitala în 2011.

– Turcia foloseste jihadiştii, pe care nu-i mai poate proteja în Idleb (Siria). Acesta este motivul pentru care ea îi transferă la Tripolitaine, și va merge sa ia cu asalt Benghazi.

Intervenția Turciei este legală în temeiul dreptului internațional și se întemeiază pe cererea guvernului de la Tripoli, legalizată prin acordul de la Skhirat (Maroc), pe 17 decembrie 2015, și rezoluția 2259 din 23 decembrie 2015. Dimpotrivă, toate celelalte intervenții străine sunt ilegale. Acest lucru este chiar daca guvernul de la Tripoli este alcătuit din Frații musulmani, Al-Qaïda și Daesh. Asistăm deci, la o inversare a rolurilor, cu progresiștii acum în Estul țării și fanaticii în Vest.

În prezent, există doar câțiva soldați turci de partea guvernului de la Tripoli, dar soldați egipteni, emirati, francezi și ruși de partea lui Benghazi. Anunțarea trimiterii oficiale a câtorva soldați turci suplementari, nu va schimba mare lucru în acest echilibru, dar transferul jihadistilor poate afecta sute de mii de luptători. El poate răsturna tabla de șah.

Reamintim că, spre deosebire de narațiunea occidentală, luptătorii libieni apartinînd lui Al-Qaïda, sunt cei care au creat Armata siriană liberă la începutul războiului împotriva Siriei, și nu dezertorii sirieni. Călătoria de întoarcere a acestor luptători este previzibila.

Doar milițiile siriene turkmene și Legiunea Levantului (Faylaq al-Sham) s-au pus în mișcare, adica, aproximativ 5.000 de luptători. Dacă această migrare continuă prin Tunisia, ea ar putea dura mai mulți ani până la eliberarea totală a guvernoratului de la Idleb. Acest lucru ar fi o veste excelentă pentru Siria, dar o catastrofă pentru Libia în special, și Sahel în general.

Vom în găsi în Libia, aceeași situație ca si în Siria: jihadiștii sprijiniți de Turcia, în fața populațiilor locale sprijinite de Rusia; cele două puteri evitând cu grijă să se confrunte direct, atâta timp cât Turcia este membră a NATO.

Instalîndu-se la Tripoli, Turcia controlează acum al doilea flux de migranți catre Uniunea Europeană. Prin urmare, ea va fi în măsură să-si consolideze șantajul pe care îl exercită asupra Bruxelles-ului, cu propriul său flux din Turcia.

În absența frontierelor fizice, armatele jihadiste nu vor lipsi să se reverse în deșert, din Libia asupra întregului Sahel. Ele vor face ca țările lui G5-Sahel (Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger și Ciad) să depindă și mai mult de forțele anti-teroriste franceze și de AFRICOM. Ele vor amenința Algeria, dar nu Tunisia, deja în mâinile Fraților musulmani, și gestionînd tranzitul de jihadisti la Djerba.

Populația sunită a regiunii Sahel va fi apoi curățată, iar creștinii sahelieni vor fi expulzați ca și creștini Orientului.

Va veni momentul când armatele jihadiste vor traversa Mediterana; insulele italiene (în special Lampedusa) și Malta gasindu-se la aproximativ 500 de mile nautice, de distanță. A VI-a flotă SUA va interveni imediat pentru a-i respinge, pe baza Tratatelor Atlanticului de Nord și Maastricht, dar haosul se va răspândi inevitabil în Europa occidentala. Nu le va ramîne atunci Europenilor care au răsturnat Jamahiriya Arabă Libiană, decît ochii lor pentru ca să plângă.