În culisele relațiilor Statele-Unite/Iran

Două țări divizate

Relațiile dintre Statele-Unite și Iran sunt cu atât mai dificile de înțeles, deoarece aceste două state sunt profund împărțite:

– Statele-Unite sunt guvernate de președintele Donald Trump, dar toți experții văd că administratia federala i se opune ferm lui, nu aplică instrucțiunile lui, și participă la procedura parlamentara în curs de desfășurare, pentru destituirea lui.
• Nu este vorba de o diviziune politică între Republicani și Democrați, deoarece președintele Trump nu a iesit din acest partid, chiar dacă el a câștigat investitura, ci un clivaj cultural: cel al celor trei războaie civile anglo-saxone (războiul civil britanic, independența americana și războiul civil). El opune astăzi cultura rednecks, moștenitori ai «cuceririi Vestului», și cea a puritanilor, moștenitori ai «Parinților pelerini» ai lui Mayflower [1].

– În Iran există două puteri concurente: pe de o parte, guvernul șeicului Hassan Rohani și pe de alta parte, Ghidul Revoluției, ayatollahul Ali Khamenei. Contrar la ceea ce pretind presele occidentale, nu este acest sau acest grup care paralizează țara, ci lupta până la moarte pe care aceste două grupuri o duc între ele.
• Președintele Rohani reprezintă interesele burgheziei din Teheran și din Ispahan, comercianții îndreptați spre schimburile internaționale și loviți puternic de sancțiunile SUA. Seicul Rohani este un prieten de lungă durată al Statului profund al SUA: el a fost primul contact iranian al administrației Reagan și al Israelului în timpul aventurii Iran-Contras în 1985. El a fost cel care l-a introdus pe Hachemi Rafsandjani pe lînga oamenii lui Oliver North, permițându-i să cumpere arme, să devină comandant suprem al armatelor și, întâmplător, cel mai bogat om din țară, apoi președintele Republicii Islamice. Seicul Rohani a fost ales de către administrația Obama și Ali-Akbar Velayati în timpul negocierilor secrete din Oman, în 2013, pentru a pune capăt naționalismului secular al președintelui Mahmoud Ahmadinejad, și pentru a restabili relațiile dintre cele două țări.
• Dimpotrivă, Ghidul Revoluției este o funcție creată de imamul Rouhollah Khomeiny pe modelul înțeleptului Republicii lui Platon - nu exista nimic de musulman în ea -. Ayatollahul Khomeiny trebuie să vegheze ca deciziile politice sa nu încalce principiile islamului și cele ale Revoluției anti-imperialiste din 1978. El este cel care conduce miliția Gărzilor Revoluției, din care generalul Qassem Soleimani facea parte. El dispune de un buget extrem de variabil, în funcție de fluctuațiile neprevăzute ale veniturilor petroliere. Prin urmare, el este cel – și nu administrația Rohani – care este cel mai afectat de sancțiunile SUA. În decursul ultimilor ani, el a încercat să se impună ca o referință în cadrul Islamului în general, invitând la Teheran toți liderii religioși și politici din lumea musulmană, inclusiv oponenții săi cei mai înverșunați.

Cea mai mare parte a decizilor luate de una sau alta, dintre puteri, tot atât de bine în SUA cît și în Iran, sunt imediat contrazise de concurentul său.

O altă dificultate de înțeles a ceea ce se întâmplă, provine din minciunile pe care aceste două puteri le-au acumulat de-a lungul anilor, multe dintre care, sunt încă foarte prezente. Nu vom menționa decît pe cele care au fost menționate în ultimele zile:

– Nu a existat niciodată o criză de ostatici în 1979. Personalul diplomatic al SUA, care a fost luat prizonier, a fost arestat în flagrant delict de spionaj. Ambasada din Teheran era sediul CIA pentru întregul Orient-Mijlociu. Nu asunt Iranienii, ci Statele Unite, cei care au încălcat obligațiile statutului diplomatic. Doi pușcași Marini din garda ambasadei au denunțat acțiunile CIA, materialul de spionaj este încă vizibil în incinta ambasadei, iar documentele strict secrete confiscate la locul faptei, au fost publicate în peste 80 de volume.

– Republica islamică a Iranului, nu a recunoscut niciodată Statul Israel, dar nu a avut niciodata drept scop să anihileze populația evreiască. Ea pledeaza pentru principiul «un om, o voce», în timp ce persistă sa considere, că el se aplică de asemenea tuturor Palestinienilor care au emigrat, și au dobândit o cetățenie străină. Ea a înaintat în 2019, un proiect de referendum privind autodeterminarea în Palestina geografică (adica, atât în Israel, cât și în Palestina politică) la Consiliul de securitate al ONU.

– Iranul și Israelul nu sunt dușmani ireductibili, deoarece explorează în comun conducta Eilat-Ashkelon, proprietate comună a celor două State [2].

– Iranul a încetat toate cercetările privind armele atomice în 1988, atunci când imamul Khomeiny, a declarat armele de distrugere în masă incompatibile cu viziunea sa asupra islamului. Documentele furate de Israel și revelate de Primul sau ministru Benjamin Netanyahu, în 2018, atestă că cercetările ulterioare s-au axat doar pe un generator de undă de șoc (piesă folosită care intră în fabricarea unui detonator de bombă atomică) [3]. Nu este o parte nucleară, ci una mecanică care poate fi folosită în alte scopuri.

Asasinatul eroului

Pe măsură ce aceste baze sunt stabilite, să examinăm asasinatul generalului Qassem Soleimani și criza pe care a cauzat-o.

Generalul Soleimani era un soldat excepțional. El și-a făcut armata în timpul războiului impus de Irak (1980-88). Forțele sale speciale, secțiunea Al-Quods (adica Ierusalim în arabă și în persană), au venit în ajutorul tuturor populatiilor din Orientul-Mijlociu care erau victime ale imperialismului. De exemplu, el era prezent alături de sayyedul libanez Hassan Nasrallah și de generalul sirian Hassan Turkmani la Beirut, în fața atacului israelian în 2006. El distingea imperialismul și Statele-Unite, și a negociat de multe ori cu Washingtonul, propunând chiar alianțe detaliate, ca de exemplu cea din 2001, cu președintele George Bush Jr., împotriva Talibanilor afgani. Cu toate acestea, începînd din mai 2018, el nu a fost autorizat să lupte, decît alături de comunitățile șiite. Încălcând armistițiul războiului din 1973, el a lansat atacuri împotriva Israelului, de pe teritoriul sirian, plasând Damascul în cea mai mare jenă.

Președintele Trump a înțeles cu siguranță rolul militar pe care el l-a jucat sub ordinele ayatollahului Khomeiny, dar nu simbolul care devenise, și admirația de care se bucura în aproape toate academiile militare din lume. El a luat un risc major, autorizînd eliminarea lui și și-a atins propria reputație în Orientul-Mijlociu. Într-adevăr, în timp ce președintele Statelor Unite nu încetase sa se opuna sprijinului țării sale pentru Al-Qaïda și Daesh, el a devenit responsabil pentru moartea unui om care întruchipat această luptă în numeroase teatre de operațiuni, prin sângele său. Nu este nevoie să insistăm asupra caraterului ilegal al acestui asasinat. Aceasta nu schimba nimic din comportamentul Statelor-Unite încă de la crearea lor.

Asasinatul lui Qassem Suleimani era urmarea desemnării de către Washington, a Gărzilor Revoluției ca o «organizație teroristă» (sic). Iranienii împărtășesc un sentiment puternic de a fi un popor, o civilizație. Moartea lui deci a reunit provizoriu cele două puteri politice într-o singură emoție. Milioane de oameni au coborît pe străzi, la înmormântarea lui.

Când s-a arătat că această moarte nu va declansa un al Treilea Război mondial, și numai în acel moment, Israelul a pretins prin intermediul CBS-ului că a confirmat Pentagonului localizarea generalului Soleimani, și prin New York Times că a informat despre operațiune, dinainte. Informații ne-verificabile.

Conflagrarea nu va avea loc

Toate mass-media occidentale au prezentat planurile de răspuns iraniene, stabilite de mai mulți ani. Dar nu a fost din aceste planuri, că președintele Rohani, nici Ghidul Khomeiny, s-au gândit. Iranienii nu sunt copii care se ceartă în curtea unei școli. Sunt o Națiune. Prin urmare, cei doi lideri au reacționat în funcție de interesele superioare ale țării lor, asa cum le concep. Nu trebuie să fie data importanța afirmațiilor fulgerătoare, apelînd la razbunare. Nu va exista nici o răzbunare iraniană, asa cum nu a existat răzbunarea Hezbollahului, la asasinatul ilegal executat de Israel, a lui Imad Moughniyah în 2008, la Damasc.

Pentru șeicul Rohani, independent de moartea generalului Soleimani, este esențial să se reconecteze cu Washington. Până în prezent, el a considerat ca administrația Obama era interlocutorul care i-a permis să suie la putere. Donald Trump nu era decît un accident de parcurs, chemat sa fie destituit înca de la începutul președinției sale (Russiagate și acum Ucrainegate). Prin urmare, el a respins numeroasele sale cereri de negociere. Dar președintele Trump este încă acolo, și ar trebui să rămână acolo în următorii patru ani. Afectată de sancțiunile sale ilegale, economia iraniană este scufundată. Reacția de empatie internaționala, fața de asasinatul ilegal al generalului Soleimani, îi permite deci să abordeze aceste negocieri, nu într-o poziție de inferioritate, ci de forță.

Pentru ayatollahul Khamenei, nu numai ca Statele Unite sunt niște prădători pentru Iran, de un secol, dar Donald Trump nu este un om de cuvânt. Nu numai că nu și-a ținut promisiunile lui, ci pentru că nu le-a respectat pe cele ale predecesorului său. Acordul de 5+1 fusese aprobat de Consiliul de securitate al ONU. Iranul îl considera ca o lege gravată în marmură. Dar, Donald Trump l-a rupt, ceea ce avea tot dreptul să facă. În plus față de acest acord public, un altul, secret, specifica distribuția influențelor în Orientul-Mijlociu. Acest al doilea text a fost de asemenea anulat de președintele Trump, și este el, cel care intenționează să renegocieze bilateral.

Rapid Iranul a anunțat că nu va mai respecta acordul 5+1, în timp ce deputații șiiți irakieni au cerut plecarea trupelor americane din țara lor. Contrar celor înțelese în presele occidentale, aceste două decizii nu erau supralicitari, erau oferte pentru pace. Acordul 5+1 nu mai exista de la retragerea SUA. Iranul îl recunoaște după ce a încercat fără succes să-l salveze. Plecarea trupelor SUA nu numai din Irak, ci din întregul Orient-Mijlociu este un angajament făcut de Donald Trump în timpul campaniei sale prezidențiale. El nu putea sa-l faca, având în vedere opoziția administrației sale. Iranul este de partea lui.

Manifestarile anti-iraniene în Liban si în Irak, și contra regimului din Iran, au încetat brusc.

Puternicul lobby al petrolierelor SUA l-a sprijinit pe președintele Trump punînd în cauza «Doctrina Carter». În 1980, președintele Jimmy Carter spusese că petrolul Golfului era indispensabil economiei SUA. În consecința, CentCom-ul a fost creat de către succesorul său, și Pentagonul a garantat accesul companiilor SUA la petrolul din Golf. Dar astăzi, Statele Unite sunt independente din punct de vedere energetic. Ei nu mai au nevoie de acest petrol, nici nu mai au nevoie de a-si implementa trupele în aceasta regiune. Pentru ei, mizele s-au deplasat. Nu mai este o chestiune de a pune stapînire pe petrolul arabo-persan, ci de a controla schimburile petroliere mondiale.

Liderii politici nu au știut sa se adapteze la dezvoltarea mijloacelor de comunicare. Ei vorbesc prea mult și prea repede. Ei stau pe poziții și nu știu sa dea înapoi. Proferind apeluri neverosimile la răzbunare, Gardienii Revoluției trebuiau să reacționeze. Dar responsabili, nu trebuiau să înrăutățească lucrurile. Deci ei au ales să bombardeze două baze militare americane în Irak fără ca sa faca victime. La fel ca Franța, Statele Unite și Regatul Unit, au declarat condamnări ale Siriei pentru pretinsa folosire a armelor chimice. Apoi, în cele din urmă, au bombardat o bază militară fără a provoca nici o victimă (dar au cauzat un incendiu la periferia bazei).

Statul profund SUA care l-a sfătuit greșit pe președintele Trump, a facut sa intervina o voce pe primul canal de televiziune din Iran, pentru a chema la uciderea președintelui Trump. Vocea a promis 80 de milioane de dolari ca recompensă. Acum, dacă președintele este asasinat, nu va mai fi nevoie să se efectueze o ancheta, Iranul va fi considerat a priori, vinovat. Cu toate acestea, atunci când imamul Khomeiny a cerut uciderea lui Salman Rushdie, nu a existat nici o recompensă. Acest mod de a face lucrurile, este mai degraba cel al Far Westului.

În timpul acestei perioade dificile, Gardienii Revoluției au doborât accidental un avion de linie ucrainian care decolase din Teheran. Ambasadorul Regatului-Unit, a organizat atunci la Teheran, o mica manifestatie cerînd demisia ayatolahullui Khomeiny. Acest episod reinterpretează cărțile și privează miliția de avantajul victimei.

Este de la sine înțeles că Statele Unite nu vor renunța la nimic, fără o contrapartida. Retragerea lor militară nu se va face decît în coordonare cu desfașurarea militară iraniană. Generalul Qassem Soleimani întruchipa exact desfășurarea militară iraniană. Este această retragere dublă, care este în prezent în curs de negociere. Asistam deja la o retragere americana din Siria și din Irak spre Kuweit. Episodul scrisorii trimise, și apoi anulata, a generalului William Sheely III, anunțând plecarea trupelor americane din Irak, atestă că aceste negocieri sunt bine în curs.

Principiile păcii pot fi stabilite începînd de acum, dar aceasta nu se va întâmpla imediat.

– În timpul doliului generalului Soleimani, Iranul nu poate admite public că a ajuns la un acord cu asasinul său.

– Un acord va fi valabil numai dacă este aprobat de Irak, Liban, Siria, Turcia și, desigur, Rusia (Regatul-Unit, în ciuda agitației lui, nu are nici o modalitate de a învinge). Prin urmare, va fi oportun să fie pus în scena cu ocazia unei conferințe regionale.

Qassem Soleimani ar fi cu siguranță mândru de viața lui, dacă moartea lui va permite stabilirea păcii regionale.