Reconstituirea Partidului colonial francez

Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

25 - François Hollande și întoarcerea «partidului colonial»

Dar Sarkozy pierde alegerea prezidențială. Când părăsește Palatul Élysée, el devine salariatul Qatarului pentru 3 milioane de euro pe an, și îl reprezintă, de exemplu, în consiliul de administrație al grupului hotelier Accor.

Deși a fost ales sub drapelul Partidului Socialist, François Hollande guvernează în numele «Partidului Colonizării» [1]. La sfârșitul unui an și jumătate al mandatului, el anunță alegătorilor săi uimiți că el nu este socialist, ci mai degrabă social-democrat. De fapt, din ziua în care a preluat funcția, el a fost clar. Ca și predecesorii săi, el plasează ceremonia de învestitură sub auspiciile unei figuri istorice: el îl alege pe Jules Ferry (1832-1893). Deși acest ultimul organizase învățământul primar gratuit, în zilele sale el a fost extrem de nepopular și denumit «Tonkinezul». El a fost de fapt omul care a apărat interesele marilor grupuri industriale din Tunisia, Tonkin și Congo, lansînd Franța în aventuri rasiste și coloniale. Și contrar la ceea ce este admis în mod obișnuit, interesul său pentru învățământul primar nu era îndreptat către educația copiilor, ci asupra pregătirii lor ca soldați ai colonizării. Din acest motiv, profesorii lui erau denumiți «hussarii lui negri».

Poate părea ciudat să vorbim despre «colonizarea franceză» despre François Hollande, atît această expresie pare a fi depășită. Ea este adesea înțeleasă greșit, deoarece este asociată în mod greșit cu colonizarea de populare, atunci când este în primul rând un concept economic. În secolul al XIX-lea, atunci când țăranii și muncitorii au rezistat pînă la moarte patronilor care îi exploatau fără rușine, unii dintre acești ultimii, au venit cu ideea de a-și urmări profiturile în detrimentul popoarelor mai puțin organizate. Pentru a-și duce la bun sfârșit proiectul, ei au modificat atât mitul național, cât și organizarea laică a Statului pentru a smulge populația de sub influența bisericilor.

Sosit la Palatul Élysée, François Hollande îl alege pe Jean-Marc Ayrault ca Prim-ministru. Omul este considerat rezonabil, dar el a preluat cauza pentru colonizarea Palestinei. El este astfel președintele onorific al Cercului Leon Blum, o asociație creată de Dominique Strauss-Kahn pentru a reuni sioniștii în sînul Partidului Socialist. Fost Prim-ministru, Leon Blum promisese mișcării sioniste, în 1936, să creeze statul Israel în Liban și Siria, mandatare [2].

Hollande îl numește pe Laurent Fabius ministru al Afacerilor externe. Cei doi oameni au fost cândva rivali, dar Fabius a negociat cu emirul Qatarului și cu Israelul sprijinul lor, în timpul campaniei electorale [3]. El este un om lipsit de convingeri, răzgândindu-se de mai multe ori asupra subiectelor majore, în funcție de oportunități. În 1984, când este Prim-ministru, 2.000 de hemofili vor fi infectați și vor muri, pentru a proteja interesele Institutului Pasteur, al cărui test de detecție SIDA nu era încă gata. Datorită lui François Mitterrand, care a schimbat regulamentul de procedură, el a fost eliberat de Curtea de Justiție a Republicii pe principiul «responsabil, dar nevinovat». Ministrul Sănătății, Edmond Hervé, va fi condamnat în locul său.

Hollande îl alege pe prietenul său Jean-Yves Le Drian ca ministru al Apărării. Cei doi oameni au militat împreună, ani de zile, în spatele președintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, în cadrul Partidului Socialist. În timpul campaniei electorale, Le Drian s-a dus în numele lui Hollande la Washington, unde a jurat credință Imperiului American.

În plus, o decizie fără precedent, președintele Hollande îl reține pe postul său, pe șeful de stat major al predecesorului său, generalul Benoît Puga. Ofițerul este mai în vârstă decât el și împărtășește convingerile de extremă dreapta ale tatălui Președintelui. El dispune de privilegiul de a putea intra în biroul său în orice moment, și are o relație aproape paternă cu el.

Înainte de toate, François Hollande face un bilanț al distrugerii Libiei. Jamahiriya dispunea de o Trezorerie evaluată la cel puțin 150 de miliarde de dolari. Oficial, NATO a blocat sau a făcut să fie blocată aproximativ o treime. Ce s-a întâmplat cu restul? Kaddafiștii cred că îl pot folosi pentru a finanța Rezistența pe termen lung. Dar în aprilie, prefectul Édouard Lacroix, care primise un acces la o parte dintre aceste investiții, moare într-o singură zi de un «cancer fulgerător» [4], în timp ce fostul ministru al petrolului, Choukri Ghanem, este găsit înecat la Viena. Probabil cu complicitatea pasivă a ministrului francez de finanțe, Pierre Moscovici, consilier economic al Élysée, Emmanuel Macron, și a diverșilor bancheri de investiții, trezoreria SUA pune mâna pe bani; jaful secolului: 100 miliarde dolari [5].

La începutul lunii iunie 2012, Franța și Regatul-Unit participă la reuniunea grupului de lucru «Relansarea economică și Dezvoltarea» Prietenilor Siriei, în Emiratele Arabe Unite, sub președinția germană [6]. Este vorba de a implica Statele membre în război, promițându-le o pradă. Cu câțiva ani mai înainte, societățile norvegiene InSeis Terra și Sagex căutaseră oficial hidrocarburi în Siria. Deși ele nu au declarat detectarea a 13 câmpuri de petrol și de gaze decît în două dimensiuni, ele le-au studiat efectiv în trei dimensiuni, și prin urmare, cunoșteau valoarea fiecăruia dintre ele. Deoarece Sagex a fost achiziționată de o companie franco-americană cotată la Londra, CGG Veritas, și apoi absorbită de Grupul Schlumberger, trei State se găsesc în curând în posesia acestor informații prețioase, dar încă nu Siria, care nu va lua cunoștință de ea, decât în 2013. Potrivit acestor cercetări, Siria dispune de un subsol cel puțin la fel de bogat ca cel din Qatar. Marea Britanie îl introduce pe Oussama Al-Kadi, un executiv al lui British Gas, în Consiliul Național Sirian. Cu ajutorul lui, Parisul și Londra atribuie celor prezenți concesiuni asupra exploatării viitoare, a unei țări pe care nu au cucerit-o încă.

Arabia Saudită se grăbește să lanseze o armată asupra Damascului, în timp ce Regatul-Unit va prelua controlul asupra presei siriene. Coordonarea forțelor a fost testată în Iordania în timpul exercițiului Eager Lion 2012, sub comanda SUA. Liderii libanezi sau angajat să rămână neutri, semnînd Declarația de la Baabda [7]. Siria trebuia să cadă rapid. Cu toate acestea, Rusia trage atunci două rachete intercontinentale, un Topol de pe marginile Mării Caspice, și un Boulava de pe un submarin din Marea Mediterană. Mesajul este clar : dacă Occidentalii nu au înțeles cele două veto-uri rusești și cele două chineze, din Consiliul de Securitate, și dacă atacă Siria, ei trebuie să se pregătească pentru un nou Război mondial [8]. O polemică este angajată cu Serghei Lavrov, pentru a ști, cine stă «de partea bună a Istoriei» [9].

Pe 30 iunie, fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, mandatat de succesorul său Ban Ki-moon și de secretarul general al Ligii Arabe, prezidează la Geneva o conferință internațională referitoare la viitorul Republicii Arabe Siriene. Niciun reprezentant sirian - nici din guvern, nici din CSN - este invitat. Statele-Unite și Rusia rămîn de acord că nu vor purta război în Orientul-Mijlociu. Ele decid să creeze un guvern de unitate națională, sub președinția lui Bashar el-Assad, incluind cîteva elemente ale CNS. Războiul este oficial terminat. Lumea a redevenit bipolară, așa cum a fost în timpul Războiului [10].

Cu excepția faptului că secretara de Stat, Hillary Clinton, nu intenționează să aprobe sfârșitul lumii unipolare, nici să respecte semnătura ei – după ea, extorcată sub amenințare - și că miniștrii francezi și britanici, au rezerve asupra interpretării comunicatului final.

Este atunci ca DGSE reușește să organizeze dezertarea generalului Manaf Tlass, un prieten din copilărie al Președintelui el-Assad, și să-l aducă înapoi la Paris. Ea îl prezintă ca o personalitate de prim plan. În realitate, Manaf a devenit general călcând pe urmele tatălui său, generalul Moustafa Tlass, fost ministru al Apărării. Este un artist care nu sa interesat niciodată de politică. La începutul războiului, el negociase un compromis cu «revoluționarii» pentru a restabili pacea în orașul său natal, Rastan, dar acest acord a fost respins de Președinte. El a avut o ranchiună puternică împotriva ei. Manaf fiind un prieten, presa franceză care - la fel ca și clasa politică franceză – nu trăiește decît pentru bani, va concluziona, că el finanța Rețeaua Voltaire, ceea ce este fals [11]. La Paris, el este primit de tatăl său, care s-a instalat acolo la pensionarea lui, în 2004; de fratele lui, Firas, care conduce din Qatar construcția subteranelor jihadiștilor; și de sora lui, care a fost intimă cu Roland Dumas, apoi cu jurnalistul Franz-Olivier Giesbert, cu care încă lucrează. Cu toate acestea, Manaf sosește prea târziu pentru a se vedea consacrat președinte în exil, de conferința «Prietenii Siriei».

Stratagema pusă în aplicare în Abu Dhabi se dovedește fructuoasă. Ne grăbim la această a treia conferință a «Prietenilor Siriei», pe 6 iulie 2012, la Paris. Sunt 130 de State și organizații interguvernamentale, ademenite de mirosul de petrol și gaze, care participă la ea. În timp ce cu o săptămână înainte Hillary Clinton și Serghei Lavrov au semnat în mod solemn pacea, o puternică delegație americană este prezentă, pentru a relansa războiul.

François Hollande suie la tribună și îl situează alături de el, pe Abu Saleh, tânărul «jurnalist» al lui France24 care fugise de la Baba Amr împreună cu Francezii. La finalul întâlnirii, el îl felicită îndelung pe «revoluționar», sub obiectivele camerelor Elysée-ului. Cu toate acestea, aceste imagini vor fi eliminate de pe site-ul Internet-ului oficial, atunci când subliniez că Abu Saleh este un criminal împotriva umanității, care a participat la tribunalul revoluționar al Emiratului, care a condamnat și a făcut să fie sacrificați prin degolare, 150 de civili creștini și alauiți.

Discursul președintelui Hollande nu a fost scris de cabinetul său, ci în limba engleză la Washington, New York sau Tel Aviv, și apoi tradus în limba franceză [12]

. După ce a salutat efortul lui Kofi Annan ca un progres în direcția cea bună, el exclamă: «Bashar el-Assad trebuie să plece, trebuie să fie constituit un guvern de tranziție!  De facto, el schimbă sensul cuvântului tranziție, care în Comunicatul de la Geneva referea trecerea timpului de la dezordini, la cel al păcii. De acum înainte, va fi vorba de o tranziție între o Sirie cu Bashar el-Assad și instituțiile laice inspirate de Revoluția Franceză, la o alta, încredințată Fraților musulmani. Expresia «tranziție politică» o înlocuiește acum pe cea a «schimbării regimului». CNS exultă, în timp ce Hillary se delectează.

Unanimismul «Prietenilor Siriei» se bazează cu siguranță pe speranțele hidrocarburilor, dar are o latură irațională. Nu pot să mă împiedic să cred, că aceasta este cea mai vastă coaliție din istoria omenirii, și că ea continuă confruntarea antică dintre Imperiul Roman și rețeaua de posturi comerciale siriene. Formula lui Caton cel Vechi î-mi răsună în urechi: «Carthago delenda est» (Trebuie să fie distrusă Cartagina !).

În zilele care urmează, François Hollande, David Cameron și Hillary Clinton nu încetează să repete ca un mantra «Bashar trebuie să plece!».  Făcînd acest lucru, ei reiau pe socoteala lor, sloganul revoluțiilor colorate («Şevernadze Suficient!»,  sau «Ben Ali ieși! »). Adresându-se omologilor lor, ca unei mulțimi, ei nu îl mai numesc pe Președintele el-Assad pe prenumele lui, «Bashar». Această metodă îi va conduce la nimic, cu excepția faptului de a demonstra impotența lor. Pe 12 iulie 2012, începe operațiunea «Vulcanul din Damasc și cutremurul din Siria». Peste 40.000 de mercenari, veniți din toate țările arabe, antrenați de CIA în Iordania, încadrați de Franța și Regatul-Unit, și plătiți de Arabia Saudită, traversează granița și se năpustesc asupra Damascului [13].

Retragerea franceză în momentul eliberării lui Baba Amr și acordul de pace semnat cu două săptămâni mai devreme, la Geneva, nu mai sunt decît amintiri îndepărtate. Un nou război începe împotriva Siriei, de data aceasta cu armatele de mercenari. El va fi mult mai letal decât cel precedent.

(va urma...)