JPEG - 83.6 ko
Macheta gigantului complex prezidențial din Ankara, «Palatul Alb». Turcia îsi compensează incapacitatea de a se defini, printr-o formă de delir de măreție.

Turcia actuală este în același timp, moștenitoarea hoardelor lui Gengis Khan, a Imperiului Otoman și a Statului laic al lui Mustafa Kemal. Ea a respins definiția sa prin Tratatul de la Sèvres (1920), impunînd prin forță modificările Tratatului de la Lausanne (1923), dar ea se consideră încă neînțeleasă și amputată de teritoriile grecești, cipriote, siriene și irakiene pe care continuă să le revendice. Ea persistă în negarea crimelor sale din trecut, inclusiv genocidul non-musulmanilor.

Incapabilă să se definească timp de un secol, ea duce o politică externă reacționînd la raporturile de forță regionale și globale, dând în mod greșit impresia unei voințe haotice.

Schimbarea completă pe care tocmai a făcut-o împotriva Rusiei, nu este un agitație capricioasă, ci mai degrabă continuarea căutării identității sale într-un mediu instabil.

1 – Dispariția URSS-ului (1991)

Negândindu-se să se afirme ca un membru al taberei învingătorilor din Războiul Rece, Turcia s-a trezit, fără motiv, atunci când URSS a fost dizolvat, pe 26 decembrie 1991.

Ea luase în considerare să se modernizeze, aderînd la Comunitățile europene, dar Europenii nu aveau nicio intenție de a o accepta, și făceau să se tîrîie negocierile (Stat asociat din 1963 și candidat din 1987). O a doua opțiune care i se oferea, era să preia conducerea lumii musulmane pe urmele Imperiului Otoman, dar Saudiții, care prezidau Conferința islamică, făceau blocaj. O a treia opțiune a apărut tocmai atunci: să se reconecteze cu populațiile vorbitoare de limbă turcă ale culturii mongole, care acum sunt independente în Asia Centrală.

Ezitînd prea mult, Turcia a lăsat să treacă această «fereastră de oportunitate». Comandând operațiunea Furtuna în Deșert pentru eliberarea Kuweitului și convocînd conferința de la Madrid privind Palestina (1991), președintele Bush tatăl, a creat o ordine regională stabilă purtată de triumviratul Arabia Saudită/Egipt/Siria. Pentru a-și face un loc, Turcia a stabilit atunci o relație privilegiată cu celălalt orfan din Orientul-Mijlociu: Israelul, cu care împărtășește fanteziile lui de mîntuire [1].

2 – 11-Septembrie 2001

Distrugându-i pe cei doi principali inamici ai Iranului, Afganistanul și Irakul, președintele Bush fiul, a permis Iranului să joace din nou un rol regional. Teheranul a condus o «Axă a Rezistenței» (Iran, Irak, Siria, Liban, Palestina) în fața tuturor celorlalte, organizată în jurul Arabiei Saudite și a Israelului. Contrar aparențelor și a lecturii simpliste occidentale, nu a fost vorba nici de o opoziție între pro- și anti-SUA, nici între șiiți și sunniți, ci de un conflict regional fabricat, ațîțat de Pentagon, așa cum a făcut în timpul deceniului inutilului război Irak-Iran. Scopul final era de această dată, nu de a-i slăbi pe unii și pe alții, ci de a face să fie distruse toate structurile de stat ale regiunii, de către locuitorii lor înșiși (Strategia Rumsfeld / Cebrowski).

Singurul Stat din regiune care a înțeles acest joc în timp real, Turcia, a ales să se protejeze menținînd relații bune cu ambele părți și predicând dezvoltarea economică, mai degrabă decât războiul civil regional. Așa că și-a luat distanțele cu Israelul.

JPEG - 47.6 ko
Harta statului-major al SUA publicată de colonelul Ralph Peters (2006): Contrar tuturor previziunilor, Statele-Unite se pregătesc să dărîme pe aliatul lor turc, prin crearea parțială pe teritoriul ei, a unui «Kurdistan liber».

Când, în 2006, colonelul Ralph Peters a publicat harta proiectelor statului-major al SUA, se părea că Turcia va fi de asemenea distrusă la termen, de aliatul său SUA, în favoarea unui «Kurdistan liber» [2] îndelung inspirat de Kurdistanul pe care ei l-au desenat în 1920. O parte dintre ofițerii generali turci, au pus atunci la îndoială alinierea țării lor cu Washingtonul și au pledat pentru o altă alianță. Ei au încercat terenul, de partea Beijingului (Moscova nu redevenise încă o putere militară). Unii au dat pasul, deschizând un canal de discuții și cumpărând câteva arme. Ei au fost arestați, în 2008, împreună cu liderii Partidului muncitorilor (İşçi Partisi) (kemalo-maoiști) în cadrul scandalului Ergenekon. Aproape toți ofițerii statului-major au fost condamnați la pedepse lungi cu închisoarea, în mod pretins pentru spionaj în profitul Statelor- Unite, înainte ca adevărul să iasă la suprafață și totalitatea judecăților sa fie infirmată.

Necăjită, Ankara a acceptat să creeze o piață comună cu vecinul său sirian, pentru a se proteja de o posibilă măcelăreală pentru un «Kurdistan liber».

3 – «Primăverile arabe» (2011)

În definitiv, în timpul operațiunii anglo-saxone a «primăverilor arabe» vizînd să plaseze Frații musulmani la putere în tot Orientul-Mijlociu extins, Turcia spera să profite de apartenența președintelui Recep Tayyip Erdogan la această Frăție, pentru ca să scape de haosul anunțat. Ea a «trezit» astfel tribul otoman al Misrata-șilor din Libia, și a ajutat NATO să-l răstoarne pe propriul lor aliat, Mouamar Kadhafi. Apoi, ea a intrat în război împotriva partenerului ei sirian. Dar aceste două aventuri i-au distrus economia, odată înfloritoare.

JPEG - 24.1 ko
În timp ce se ascunde de militarii însarcinați de CIA pentru a-l ucide, președintele Erdogan reușește să se adreseze poporului său la televiziune, prin intermediul unui telefon mobil ținut de o prezentatoare. Pe 15 iulie 2016, el restabilește legalitatea constituțională în câteva ore.

Așa că, atunci când Rusia a intrat în scenă și a învins Daesh-ul, Turcia a decis să se elibereze de Occidentali. Ea s-a apropiat de Moscova, a cumpărat S-400 și centrala atomică de la Akkuyu și sa angajat la Soci și Astana pentru pace în Siria. CIA a răspuns manipulând organizarea lui Fetullah Gülen și finanțând HDP (Partidul minorităților) împotriva AKP (islamist). Ea a făcut să fie abătut un Sukhoi-24, a încercat să-l asasineze pe președintele Erdogan, a ratat o lovitură de Stat, a reușit să-l asasineze pe ambasadorul rus Andreï Karlov, etc.

Bătută, Turcia a răspuns cu o vânătoare masivă a vrăjitoarelor, ajungînd pînă la a închide o jumătate de milion de persoane suspectate de a fi participat la o tentativă de asasinat, care nu implicase în cel mai rău caz, decît câteva sute de militari.

Ankara s-a deplasat la jumătatea drumului dintre Washington și Moscova, căutîndu-și independența cu riscul de a fi zdrobită în orice moment, de un acord între cei doi Mari. Astfel, Turcia s-a desfășurat în așa fel, pentru ca în același timp să-i sprijine și să-i împiedice pe cei doi nași ai ei: pe de o parte, ea a luat parte la războiul împotriva Siriei, iar pe de altă parte, ea a sprijinit Iranul și a instalat baze în Qatar, Kuweit și Sudan.

În afară de faptul ca această postură este imposibilă de ținut mult timp, Turcia s-a trezit urmărind cinci iepuri în același timp: UE cu care ea semnase un acord privind migrațiile, Arabii pe care ea pretinde începînd de acum să-i apere împotriva Israelului, Asia Centrală pe care o clocește sub aripa ei, NATO-ul, pe care ea nu l-a părăsit, și Rusia, pe care ea a încercat să o seducă.

4 – Asasinatul generalului Soleimani (2020)

Lumea întreagă a crezut – greșit - că Statele-Unite, epuizate, se retrageau din Orientul- Mijlociu extins, și lăsau câmp liber Rusiei. În realitate, ei își retrageau trupele, dar intenționau să-și păstreze controlul asupra regiunii, prin apropiatii lor numeroși și instruiți, jihadiștii.

Având în vedere dorința Statelor-Unite de a continua în Africa de Nord distrugerile pe care ei le-au început în partea asiatică a Orientului-Mijlociu extins, și considerînd că a fost, probabil, guvernul iranian - și nu Israelul – cel care a ajutat Pentagonul la asasinarea generalului Qassem Souleimani, Ankara și-a revizuit din nou copia.

Turcia s-a întors pe orbita Washingtonului. Ea care negocia pacea în Siria, pe 13 ianuarie la Moscova, sfidează brutal aceeași Rusie pe 1 februarie, ucigînd patru ofițeri ai FSB în Alep [3].

Armata turcă, tribul Misrata (Libia) și jihadiștii din Idleb (Siria) - dintre care deja 5.000 au fost deja transferați de serviciile secrete turce într-o lună și jumătate - au început să sângereze Libia cu complicitatea probabil involuntară a mareșalului Khalifa Haftar, până la epuizarea completă a tuturor părților [4].

Traducere
Light Journalist

[1] The Turkish-Israeli Relationhip. Changing Ties of Middle Eastern Outsiders, Ofra Bengio, Palgrave-Macmillan (2004).

[2] “Blood borders - How a better Middle East would look”, Colonel Ralph Peters, Armed Forces Journal, June 2006.

[3] « La Turquie fait abattre 4 officiers du FSB russe », Réseau Voltaire, 4 février 2020.

[4] “Pregatirea unui nou razboi împotriva cetațenilor Libiei”, de Thierry Meyssan, Traduction Light Journalist, Reţeaua Voltaire, 7 ianuarie 2020.