Abandonat de Washington, Parisul se sprijină pe Tel Aviv împotriva Damascului

Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

27 - «Linia roșie»

În mai 2013, NATO-ul difuzează un raport către membrii săi, indicând faptul că populația îl sprijină pe Președintele el-Assad cu 70%. 20% susține rebelii, iar 10% nu au nicio opinie [1]. Parisul și Ankara conclud că nu va exista o victorie, decît dacă se va reveni la planul inițial și se va bombarda Siria. Trebuie să fie luată o inițiativă pentru a face presiune asupra Washingtonului.

Pe 21 august, un atac chimic lovește civilii sirieni la periferia Damascului, într-o zonă controlată de jihadiști, la Ghouta. În orele care urmează, o vastă mașină de comunicații este pusă în mișcare, acuzând Republica arabă siriană de a fi responsabilă. Acest atac va marca trecerea «liniei roșii» fixată de Președintele Obama. Potrivit surselor, Occidentalii se vor pregăti să «pedepsească regimul» bombardând-ui capitala. Guvernul sirian desminte orice implicare și reamintește că, pe 23 mai, poliția turcă a arestat 11 jihadiști în Adana, în posesia unui stoc important, de gaz sarin. Dacă liderul grupului, Hytam Qassap, este de naționalitate siriană, ceilalți sunt Turci [2]. În plus, armata siriană liberă, a difuzat ea însăși videoclipuri ale unui mic laborator de arme chimice, și amenință alawiții cu gazarea lor [3].

Ceea ce s-a întâmplat la Ghouta este discutabil: serviciile secrete SUA susțin că au observat - fără a interveni - în timpul celor patru zile precedente, armata arabă siriană pregătind gazul. Videoclipurile sunt difuzate de opoziție, dar unul dintre ele este datat de YouTube (ora Californiei) înainte de răsăritul soarelui la Damasc, în timp ce acesta era filmat la lumina zilei [4]. Victimele sunt, fie copii - toți de aceeași vârstă - fie bărbați, doar 2 femei din cele 1.429 de victime numărate de Statele Unite. Copiii morți se dovedesc a fi de fapt alawiții care au fost răpiți de jihadiști cu câteva săptămâni mai devreme. Deși sunt oficial absente din țară, Franța și Regatul Unit susțin că au prelevat probe la fața locului și le-au analizat imediat. Ei confirmă utilizarea gazului sarin. Problema: singurul test cunoscut are nevoie de zece zile pentru a fi realizat.

Potrivit serviciilor de informații franceze și britanice [5], utilizarea armelor chimice de către armata siriană este dovedită prin interceptările telefonice ale ofițerilor. Dar se pare că aceste interceptări au fost efectuate de către Israelieni [6]. Foarte repede, se dovedește că Serviciul de Informații militar francez este prudent. El nu este autorul Notei de sinteză difuzată de Ministerul francez al Apărării. Aceasta a fost realizată de Sacha Mandel, un consilier binațional franco-israelian al ministrului.

În esență, nu este clar de ce utilizarea armelor chimice ar fi o «linie roșie». Cu ce este ea mai rea decât alte «arme de distrugere în masă» ? De ce Statele Unite, semnatare ale Convenției privind interzicerea armelor chimice, îi reproșează Siriei utilizarea acestora, Siria care nu este semnatară a acesteia, atunci când ele însăși au încălcat semnătura în 2003, în dumbrava de palmieri de la Bagdad? [7]

Când armele chimice au apărut, în timpul Primului Război mondial, ele au surprins, și ca rezultat, au fost foarte letale. Cu toate acestea, Statele au găsit rapid modalități de a le trata, astfel încât niciunul nu le-a folosit în mod semnificativ, pe câmpul de luptă în timpul celui de-al Doilea Război mondial. În Orientul-Mijlociu, Israelul a refuzat să semneze Convenția, tîrînd cu el Egiptul și Siria. Din 1985 până în 1994, Israelul a finanțat cercetări în Africa de Sud vizînd crearea de arme selective, în funcție de caracteristicile rasiale. Scopul era de a determina agenții toxici, ucigînd doar negrii și arabii, și nu poporul evreu. Ele erau conduse sub îndrumarea cardiologului Președintelui Peter Botha, colonelul Wouter Basson. Nu se știe dacă ele au fost încoronate de succes, ceea ce pare puțin probabil din punct de vedere științific. Câteva mii de cobaia umani mor în timpul experiențelor [8].

Rapid, serviciile britanice au validat observațiile de mai sus și l-au avertizat pe Premierul David Cameron, împotriva unei operațiuni de pavilion fals. Televiziunea siriană difuzează un videoclip al unui șofer al jihadiștilor. El mărturisește că a călătorit în Turcia, și că a primit obuzele toxice într-o cazarmă turcească, și apoi le-a transportat în secret la Damasc.

Întrebat de presa rusă, Președintele sirian Bashar el-Assad răspunde: «Declarațiile făcute de politicienii americani, occidentali și din alte țări, constituie o insultă la adresa bunului simț și o expresie a disprețului față de opinia publică a popoarelor lor. E o prostie: mai întâi acuzi, apoi aduni dovezile. (...) Acest tip de acuzație este exclusiv politică și răspunde seriei de victorii înregistrate de forțele guvernamentale asupra teroriștilor ».

François Hollande, la rândul său, proclamă cu voce puternică și tare că, conștiința lui îi poruncește să «lovească» Damascul. În acest sens, el continuă activitatea partidului de colonizare care, în timpul guvernului provizoriu al lui Charles de Gaulle și cel al lui Georges Bidault, în mai 1945 și noiembrie 1946, a bombardat din propria sa inițiativă Setif, Guelma și Kherrata (Algeria), apoi Damasc (Siria), și în cele din urmă Hai Phong (Indochina/Vietnam). În momentul în care și-a retras trupele, imediat după independență, armata generalului Fernand Olive a atacat Damascul, doar pentru a-și arăta nemulțumirea. Ea a distrus o parte din souk-ul milenar (așa cum s-a făcut astăzi în Alep) și Adunarea Națională, simbol al noii Republici pe care ea o respingea.

Germania este prima care observă că, chiar dacă Siria ar fi folosit arme chimice, bombardamentul său ar rămâne ilegal în temeiul dreptului internațional, cu excepția cazului în care Consiliul de Securitate ar decide. Britanicii și Statele Unite sunt în cele din urmă convinși că afacerea a fost fabricată de Turcia, cu sprijinul Franței și al Israelului.

La Londra, Camera Comunelor îi interzice Prim-ministrului să atace Damascul, înainte ca responsabilitatea guvernului lui Bashar el-Assad să fie stabilită cu certitudine. Deputații, dintre care mulți cunosc gradul de implicare al țării lor împotriva Siriei, își amintesc de pagubele suferite de Regat în urma războiului său împotriva Irakului, în 2003, pe baza acuzațiilor mincinoase ale lui George Bush și Tony Blair. La Washington, Barack Obama amână Congresul, despre care știe că se opune oricărei noi aventuri militare. Este vorba, desigur, de o manevră de amânare, deoarece Syrian Accountability Act din 2003, îi conferă toate puterile necesare pentru a distruge Siria.

François Hollande, care a vorbit prea tare și prea repede, rămâne singur în cursă. Neputincios, el se tîrîie la Palatul Élysée, în timp ce cuvântul Franței este discreditat pe plan internațional. Nimeni nu-i cere socoteli Turciei, și mai ales nu, Anne Lauvergeon, Alexandre Adler, Joachim Bitterlich, Hélène Conway-Mouret, Jean-François Copé, Henri de Castries, Augustin de Romanet, Laurence Dumont, Claude Fischer, Stéphane Fouks, Bernard Guetta, Elisabeth Guigou, Hubert Haenel, Jean-Pierre Jouyet, Alain Juppé, Pierre Lellouche, Thierry Mariani, Gérard Mestrallet, Thierry de Montbrial, Pierre Moscovici, Philippe Petitcolin, Alain Richard, Michel Rocard, Daniel Rondeau, Bernard Soulage, Catherine Tasca, Denis Verret și Wilfried Verstraete, care au primit cu toții «cadouri» de la patronatul turc în numele lui Recep Tayyip Erdogan. Rusia ajută Statele Unite să iasă din criză cu capul ridicat. Ei invită Siria să semneze Convenția privind interzicerea armelor chimice, ceea ce ea face imediat. Președintele Bashar el-Assad negociază cu OIAC o modalitate de a distruge stocurile existente, dar va fi pe cheltuiala Washingtonului.

Ulterior, jurnalistul american Seymour M. Hersh scoate la lumină ezitările țării sale în această afacere [9]. Apoi, profesorii Richard Lloyd și Theodore Postol de la Massachusetts Institute of Technology demonstrează că obuzele chimice au fost trase din zona «rebelă» [10]. Cu toate acestea, Franța persistă, singură, să acuze Republica arabă siriană. «Cine vrea să-și înece câinele, îl acuză de rabie», se spune în mediul rural francez.

În orice caz, Occidentalii vor reitera în mod regulat împotriva Siriei acuzațiile lor privind utilizarea armelor chimice, cu toate că toate stocurile au fost distruse în comun de Rusia și Statele Unite. Acest mic joc se va opri, atunci când Damascul va descoperi astfel de arme în buncărele jihadiste. Ele fuseseră livrate de CIA, și fabricate de Chemring Defense (Regatul Unit), Federal Laboratories și Non-Lethal Technologies (USA) [11].

28 – Indecizia

După ce și-a închis ambasada și și-a rechemat tot personalul în 2012, după ce și-a retras esențialul Forțelor sale speciale, după angajamentul său în Mali la începutul anului 2013, după ce a fost dezmințit de Washington, Parisul nu mai are nici resurse pe teren, și nici plan de acțiune.

Ne mai știind ce să facă, François Hollande se îndreaptă spre aliatul său de întotdeauna, Tel-Aviv, care îi furnizase o dovadă falsă a responsabilității siriene în atacul sub steag fals de la Ghouta. O mică întoarcere este necesară aici cu privire la activitatea lui în favoarea colonizării Palestinei în timpul mandatului său de prim-secretar al Partidului Socialist:
– În 2000, atunci când sudul Libanului este ocupat, el pregătește cu viitorul primar al Parisului, Bertrand Delanoe, vizita Primului ministru Lionel Jospin în Palestina. Discursul lui include o condamnare a Rezistenței la ocupație, pe care el o echivalează cu terorismul.
– În 2001, el cere demisia Partidului Socialist al geopoliticianului Pascal Boniface, vinovat de a fi criticat într-o notă internă, sprijinul orb al Partidului față de Israel.
– În 2004, el scrie Consiliului Superior al Audiovizualului pentru a pune în cauză autorizația de a emite, acordată lui Al-Manar, canalul de televiziune al Hezbollahului. El nu-și va înceta presiunile, până când canalul Rezistenței nu va fi cenzurat.
– În 2005, el este primit în spatele ușilor închise de către Consiliul reprezentativ al instituțiilor evreiești din Franța (CRIF). Potrivit raportului întâlnirii, el și-ar fi adus sprijinul lui Ariel Sharon și ar fi criticat puternic politica arabă gaullistă. El ar fi declarat: «Există o tendință de timp îndelungat, ceea ce se numește politica arabă a Franței, și nu este permis ca o administrație să aibă o ideologie. Există o problemă de recrutare la Quai d’Orsay și la ENA, și această recrutare ar trebui să fie reorganizată». Făcînd aceasta, el inversează realitatea, deoarece «politica arabă a Franței» nu este o politică în favoarea Arabilor împotriva Israelienilor, ci o politică în lumea arabă [12].
– În 2006, el ia poziție împotriva Președintelui Ahmadinejad, care a invitat la Teheran rabini și istorici, inclusiv negaționiști. El pretinde că ignoră sensul congresului, care viza să arate că europenii au înlocuit religia Holocaustului cu cultura lor creștină. Și, dimpotrivă, el explică faptul că Președintele iranian înțelege să nege dreptul Israelienilor de a exista și că el se pregătește să continue Holocaustul.
– El se mobilizează pentru eliberarea soldatului israelian Gilad Shalit, prizonier al Hamasului, pe motiv că acesta avea dublă cetățenie franceză și israeliană. Nu contează că tânărul a fost arestat în timp ce servea într-o armată de ocupație în război cu Autoritatea palestiniană, de asemenea aliată a Franței.
– În 2010, el publică împreună cu Bertrand Delanoë și Bernard-Henri Lévy, un forum gratuit în Le Monde pentru a se opune boicotării produselor israeliene. Potrivit lui, boicotul ar fi o pedeapsă colectivă, aplicată de asemenea Israelienilor care lucrează pentru pace cu Palestinienii. O gîndire pe care nu a avut-o în timpul campaniei similare împotriva Apartheidului în Africa de Sud.

De la sosirea lui la aeroportul din Tel-Aviv, el declară în ebraică: «  Tamid écha-èr ravèr chèl Israël  », adică, «Eu sunt prietenul vostru și voi fi mereu». Premierul israelian, Benjamin Netanyahu observă că Statele-Unite și Regatul-Unit s-au retras din teatrul de operațiuni, ceea ce nu împiedică CIA și MI6 de a continua războiul secret. El propune deci, de a stabili o coordonare a celor care doresc să continue războiul deschis, până la răsturnarea Republicii arabe siriene: Arabia Saudită, Franța, Israel, Qatar și Turcia. Libanul și Iordania își vor continua asistența logistică, dar nu vor interveni în direcția operațiunilor. Washingtonul ne mai dorind să apară, ansamblul va fi condus de Jeffrey Feltman de la ONU din New York. Trebuie să o facem repede. Într-adevăr, furtuna se dezlănțuie la Washington. Susținătorii atacului Siriei sunt îndepărtați. Pe 8 noiembrie, generalul David Petraeus este forțat să demisioneze din funcțiile lui de director al CIA, în timp ce Hillary Clinton este victima unui «accident» și dispare timp de o lună.

Jeffrey D. Feltman este omul orchestra al «Primăverilor Arabe», și este, de asemenea, un mare prieten al lui Netanyahu. El a devenit Director al Afacerilor politice la Națiunile Unite de mai mult de un an. El a făcut să fie radactat un plan de capitulare totală și necondiționată a Siriei, de Volker Perthes, directorul lui Stiftung Wissenschaft und Politik (SWP), cel mai puternic think tank european. Acesta de asemenea, a preluat conducerea Africii de Nord și a Orientului Mijlociu a Serviciului de acțiune externă al Uniunii Europene. Înalta reprezentantă a Uniunii, Catherine Ashton, a devenit papagalul lui. Feltman îi încredințează pentru a doua oară, Arabiei Saudite, formarea unei armate de 50.000 de oameni în Iordania. În paralel, el începe o reorganizare a grupurilor jihadiste. În sfîrșit, pe instrucțiunile de la Casa-Albă, el organizează negocierile de la «Geneva 2». Benjamin Netanyahu își imaginează o alianță în trei: Franța va apăra interesele Israelului și ale Arabiei Saudite pe plan internațional, în schimbul unor contracte uriașe, de investiții și de mită. Scopul este de a sabota negocierile dintre SUA și Iran, pentru a menține monopolul direcției regionale Tel Aviv/Riyad.

Regele Arabiei, inclusiv unul dintre cei mai importanți agenți, Majed Al-Majed, care tocmai a fost arestat de armata libaneză, acceptă să ofere 3 miliarde de dolari în arme franceze, dacă Libanezii nu îi înregistrează mărturisirile [13]. Liderul terorist moare oportun, în timp ce regele distribuie «cadouri» Libanezilor și Francezilor (de exemplu, 100 de milioane de dolari pentru «Președintele» inconstituțional Michel Sleimane). În realitate, dacă beneficiarii «cadourilor» regale, le vor păstra, nu vor fi niciodată formalizate ordinele de înarmare. Singurul lider francez care nu a primit personal un «cadou» regal, ministrul Apărării Jean-Yves Le Drian negociază pentru regiunea lui, salvarea grupului de păsări Doux, care are datorii în valoare de 400 de milioane de euro, care vor fi parțial cumpărate și relansate de Saudistul Al-Munajem.

După demisia lui Kofi Annan, secretarul general al ONU, l-a numit pe Algerianul Lakhdar Brahimi să urmeze dosarul sirian. Spre deosebire de Annan, el nu are titlul de «mediator», deoarece Ban Ki-moon consideră acum, că «Bashar trebuie să plece!».  Misiunea lui este de a conduce Siria către «o tranziție politică, în conformitate cu aspirațiile legitime ale poporului sirian». Lui Brahimi i se datorează motivul creării «Serviciului de sprijin decisional» [14]; serviciul secret personal al secretarului general, deoarece acum, ONU-ul nu mai este un forum pentru pace, dar dispune de un serviciu secret pentru a pune în aplicare politica Washingtonului. Diplomația franceză îl cunoaște bine, având în vedere rolurile sale succesive de la sfârșitul războiului civil din Liban, a loviturii de stat militară din Algeria și de agresiunea anglo-saxonă din Afganistan.

Geneva 2 este o capcană. Spre deosebire de Geneva 1 - care reunea Statele-Unite și Rusia în prezența celor mai apropiați parteneri ai lor, dar cu excluirea oricărui Sirian - , nu numai Siria și «reprezentanții opoziției» sunt invitați la această a doua rundă, ci toate Statele implicate. Cu excepția Iranului, a cărui invitație, după ce a fost emisă, este anulată, în mod pretins la cererea saudiților. Dar cine poate crede că Arabia are o astfel de putere asupra Națiunilor Unite? De fapt, Jeffrey Feltman organizează, printre altele, negocierile 5+1 cu Iranul, și înțelege să nu anticipeze ridicarea sancțiunilor americane și europene împotriva lui. În ceea ce-i privește pe reprezentanții opoziției, vor fi doar cei care au fost surprinși de Arabia Saudită, adică noua Coaliție națională a forțelor de opoziție și ale revoluției, prezidată de Ahmed Jarba. Acest ultimul, este un mic traficant de droguri care găsește acolo, momentul său de glorie, pentru că el provine din tribul saudo-sirian al Chammarilor, același, ca cel al regelui.

Cu două zile înainte de deschiderea conferinței, Qatarul face public, de către firma de avocatură londoneză Carter-Ruck, anunțul unui raport a trei foști procurori internaționali, cu privire la mărturia lui «Cesar» și dovezile pe care el li le-a înmînat lor [15]. «Cezar» declară a fi un ofițer al poliției militare siriene, de obicei însarcinat să fotografieze scenele crimei. El susține că a fotografiat în timpul conflictului, în morgile spitalelor militare, victimele «regimului». El ar fi dezertat recent. El a predat 55.000 de fotografii, reprezentând 11.000 de cadavre, fotografii, pe care a spus că le-a fotografiat el însuși. Pentru a fi mai neliniștitor, fiecare pagină a comunicatului care anunța raportul, este marcată cu dubla mențiune «Confidențial». Foștii procurori trag concluzia că au fost privați de hrană, și de torturile care le-ar fi fost administrate în mod sistematic de «regim», «persoanelor [pe care el le-ar fi] încarcerat/e». De fapt, cele ale acestor clișee, care au fost făcute în Siria, arată corpuri de mercenari, de diferite naționalități, care au fost ridicați de armata arabă siriană de pe câmpul de luptă, și cele ale personalului civil și militar care au murit sub tortura jihadiștilor, deoarece ei sprijineau Republica arabă siriană.

Noul secretar de Stat, John Kerry, care îl cunoaște bine pe Bashar el-Assad, știe în mod evident că toate acestea sunt propagandă pură, dar comunicatul cabinetului Carter-Ruck îi oferă încă un argument în plus, pentru discursul său de la Geneva 2, din 22 ianuarie 2014. Din moment ce nimeni nu înțelege prea bine ceea ce sa întâmplat de la înlăturarea lui Hillary Clinton și a susținătorilor ei, posturile de televiziune din întreaga lume sunt prezente. Când ministrul sirian al Afacerilor externe pe care Francezii au încercat să-l asasineze, Walid Mouallem, ia cuvîntul, el nu se adaptează situației, și se adresează publicului sirian, ratând singura oportunitate care i-ar fi fost oferită, de a demonta în direct, în ochii lumii, complotul occidental. Este un diplomat cu o loialitate rară: la o întâlnire a Ligii Arabe, el a refuzat o mită de 100 de milioane de dolari, oferită de omologul său din Qatar, dacă el se întorcea împotriva țării sale. Discursul său ridică problema sprijinului pentru terorism, oferit de «delegația opoziției» și de sponsorii săi prezenți în sală.

În definitiv, nimic nu va ieși din Geneva 2, deoarece, între momentul convocării lui, și organizarea conferinței, Washingtonul a adoptat o nouă strategie. Statele Unite nu sunt obligate să renunțe la visul lor, de o lume unipolară, și să facă un pact cu Rusia. Ei încă mai au o carte de jucat: exact, terorismul.

În timp ce diplomații perorează la Geneva 2, Președintele Obama îl primește pe regele Iordaniei pentru a stabili condițiile pentru participarea țării sale. În paralel, consilierul național pentru securitate, Susan Rice, îi primește pe șefii serviciilor secrete ale Coaliției.

Ca în fiecare an, Congresul organizează o sesiune cu ușile închise în decursul căruia el votează «bugetele negre» ale Pentagonului. Existența acestei sesiuni este dovedită printr-un comunicat al agenției britanice Reuters [16], dar nu va fi niciodată menționată de presa americană și nu se află în registrele oficiale. Parlamentarii autorizează continuarea finanțării și înarmarea grupurilor armate din Siria, încălcând rezoluțiile 1267 și 1373 ale Consiliului de Securitate. Fără ca să știe, ei tocmai au deschis porțile iadului.

29 – Poporul sirian se exprimă

În timp ce Bassma Kodmani, purtătoarea de cuvânt a «opoziției siriene» - și tovarășa fostului director al serviciilor secrete franceze Jean-Claude Cousseran - declarase că «regimul este incapabil să organizeze o alegere prezidențială [și că] este cu adevărat dovada că este o dictatură», un nou Cod electoral este adoptat - în conformitate cu standardele occidentale - și alegerea este convocată.

Până în prezent, Președintele era numit de Partidul Baas, și apoi validat prin referendum. Pentru prima dată, el va fi ales prin sufragiu universal direct. Este puțin probabil ca Coaliția națională a forțelor opoziției și ale revoluției să prezinte un candidat, nu din cauza clauzei care cere candidaților să fi trăit în Siria în ultimul deceniu, ci pentru că grupurile armate sunt se opun în mod violent, democrației. Potrivit lor, așa cum a spus frăția Fraților musulmani, «Coranul este constituția noastră» și orice alegeri sunt nelegitime. Nu există nicio îndoială că candidatul regimului va fi ales. Cu toate acestea, posibila sa legitimitate nu va depinde de procentul de voturi exprimate în favoarea lui, ci de numărul de voturi și de reprezentativitatea acestora în raport cu ansamblul populației.

Franța este conștientă că din 22 de milioane de Sirieni, mai puțin de 2 milioane trăiesc în «zonele eliberate» și, deci, nu vor participa la vot. Alte 2 milioane sunt refugiați în Iordania, Liban, Turcia și Europa. Pentru a sabota alegerea, trebuie făcut totul pentru a împiedica participarea Sirienilor care doresc acest lucru. Franța a reușit să-și convingă partenerii europeni să-i urmeze exemplul și să interzică organizarea de secții de votare în consulatele siriene, încălcând Convenția de la Viena din 24 aprilie 1963 [17]. Înhățat de refugiați din cauza acestui abuz de putere, Consiliul de Stat se declară incompetent. În timp ce «Prietenii Siriei» denunță o «parodie de democrație» vizînd «continuarea dictaturii».

Alegerile opun trei candidați unul împotriva celuilalt: comunistul Maher el-Hajjar, liberalul Hassan Al-Nouri și baasistul Bashar el-Assad. Statul le oferă mijloacele de a-și desfășura campania și le garantează siguranța. Mass-media le dă cuvîntul. De fapt, dacă alegătorii urmează cu interes propunerile unora și altora, el-Assad se află într-o situație comparabilă cu cea a lui de Gaulle în 1945. Alegerea, este de a se plasa în spatele lui pentru supraviețuirea Republicii arabe siriene, sau de a nu vota și de a se plasa de partea jihadiștilor.

Înainte de deschiderea urnelor în Siria, refugiații care doresc acest lucru sunt invitați să voteze. Propaganda occidentală a convins Sirienii că refugiații sunt cu toții «oponenți». Cu toate acestea, atunci când sunt chestionați, cei mai mulți pretind că nu și-au părăsit patria «din cauza dictaturii», ci din cauza luptelor. Pe 28 și 29 mai 2014, dreptul de vot în Liban, unde este autorizat la ambasadă, deplasează o mulțime de cel puțin 100.000 de persoane, potrivit Securității generale libaneze, care blochează întreaga capitală. Armata intervine pentru a dispersa mulțimea, dar ei vin din toată țara. Copleșită, ambasada trebuie să prelungească orele și apoi datele votului. Este o frumoasă surpriză pentru sirienii din Siria, și un șoc pentru cancelariile occidentale [18].

În cele din urmă, în ciuda apelurilor la boicot, 73,42% dintre Sirienii în vârstă de a vota merg la urne. 360 de mass-media străine, prezente la fața locului, și toate ambasadele deschise la Damasc, atestă regularitatea alegerilor. Bashar el-Assad obține 10.319.723 de voturi, reprezentând 88,7% din voturile exprimate și 65% din populația în vârstă de a vota. Candidatul liberal Hassan Al-Nouri obține 500.279 de voturi, iar comunistul Maher el-Hajjar 372.301 de voturi.

În timpul acestei campanii, Franța și aliații săi, conduși de Jeffrey Feltman, au încercat ca Consiliul de Securitate să recunoască jurisdicția Curții penale internaționale în războiul civil sirian. Desigur, proiectul de rezoluție a desemnat ansamblul actorilor sirieni, atât Republica, cât și jihadiștii, dar putea anticipa ca procurora Fatou Bensouda să acționeze așa cum predecesorul ei Luis Moreno Ocampo, o făcu-se în Libia: la ordinele Nato-ului.

Acest proiect de rezoluție este urmarea acuzațiilor aduse de raportul «Cesar» și a cabinetului Carter-Ruck, precum și a cotidianului Le Monde potrivit căruia «dictatura alawită» violează sistematic femeile sunnite ale opoziției. Jurnalista lui Le Monde Annick Cojean publică mărturia unei victime care asigură: «Noi eram violate în fiecare zi, la strigătele "Noi, alawiții, vă vom zdrobi». Cojean, președinta Premiului Albert Londres, a fost formată de Fundația franco-americană. Ea a fost cea care a publicat, la un an după moartea Ghidului, Les Proies: în haremul lui Kadhafi [19], o lucrare fantezistă care îl acuzâ de violarea multor copii, justificând astfel în retrospectivă și fără nici cea mai mică dovadă, distrugerea Libiei.

Dar după alegerea democratică triumfătoare a lui Bashar el-Assad, cine mai poate încă să creadă în cruzime, în torturile pe scară largă și «dictatura alawită»? Proiectul francez de rezoluție a fost respins de Rusia și China, care îi opun cel de-al patrulea veto al lor.

(va urma...)