Primul război al NATO-OM răstoarnă ordinea regională

Președintele Donald Trump își continuă politica de retragere militară din «Orientul-Mijlociu extins». Pentru a face acest lucru, el își deplasează treptat trupele, semnează acorduri cu forțele împotriva cărora ele erau dislocate (de exemplu, cu Talibanii) și a negociază eliberarea prizonierilor lor. În simultan, Pentagonul cere Regatului-Unit să conducă operațiunile noii Alianțe atlantice-Orientul-Mijlociu, și să supravegheze continuarea «războiului fără sfârșit» în «Orientul-Mijlociu extins». Siria este considerată ca o zonă de influență rusă, în timp ce strategia Rumsfeld/Cebrowski continuă cu divizarea Yemenului în două State distincte și pregătirea dezmembrării Arabiei Saudite.

Repatrierea agenților CIA ținuți captivi

Pe 18 și 19 martie 2020, un cetățean american, Michael White, deținut în Iran, a fost transferat din închisoarea lui la ambasada Elveției din Teheran; un alt cetățean american, Amer Fakhoury, deținut în Liban, a fost exfiltrat de trupele americane; și ultimul, președintele Trump a cerut public ajutorul Siriei pentru a localiza un al treilea cetățean american, Austin Tice.

Aceste operațiuni sunt supravegheate de discretul consilier al securității naționale, Robert O’Brien, care are o vastă experiență în materie de eliberare a prizonierilor.

– Michael White a servit 13 ani în Marina SUA. S-a dus în Iran să se întâlnească cu logodnica lui. El a fost arestat în 2018 și condamnat la 13 ani de închisoare pentru spionaj. Alți cetățeni americani închiși în Iran – între care Morad Tahbaz, Robert Levinson, Siamak și Baquer Namazee - nu par să atragă același interes din partea Washingtonului. Michael White a fost predat ambasadorului elvețian Markus Leitner din «motive de sănătate». Cu toate acestea, el nu este liber.
– Amer Fakhoury este un colaborator celebru al trupelor de ocupație israeliene în Liban. El a fost un membru al Armatei Libanului de Sud, director al închisorii sinistre Kiam și un torționar. El a fugit din Liban în timpul retragerii israeliene și s-a întors acolo, dintr-un motiv necunoscut, în septembrie 2019. El a fost imediat recunoscut și arestat. El a fost eliberat pe baza unei prescrieri a crimelor sale, ceea ce este fals din punct de vedere juridic, dar căruia i s-a interzis să părăsească țara. El s-a repezit apoi la mega-ambasada SUA din Awkar, sub protecția ambasadorului Dorothy Shea, de unde a fost exfiltrat cu elicopterul, de Forțele speciale SUA spre Cipru.
– Austin Tice este un căpitan de Marină devenit jurnalist independent. El a pătruns ilegal în Siria cu ajutorul serviciilor secrete turce, înainte de a dispărea în 2012, în Daraya (o suburbie a Damascului). Eva Filipi, ambasadoarea Cehiei care reprezintă interesele SUA în Siria, a declarat că el ar fi reținut nu de jihadiști, ci de autoritățile siriene. Ceea ce Damascul a negat întotdeauna.

Acești trei cetățeni americani sunt, foarte probabil, colaboratori sau agenți ai CIA.

– În mod ciudat, Emiratele arabe unite au încălcat embargoul SUA și au adus medicamente în Iran.
– Fiecare facțiune libaneză o acuză pe cealaltă că a cedat presiunii SUA. Hezbollahul susține că nu a trădat Rezistența și că nu a negociat în secret cu Washingtonul, în timp ce președintele Tribunalului militar (pro-Hezbollah) a demisionat.
– Este pentru prima dată în ultimele două decenii că un președinte american cere public ajutorul Republicii arabe siriene.

Transferul încadramentului militar în Regatul-Unit

Pe 5 martie, secretarul SUA al Apărării, Mark Esper, l-a primit pe omologul său britanic, Ben Wallace, la Pentagon. Cei doi oameni și-au împărțit comanda noului NATO-OM [1].

Ben Wallace a pronunțat apoi un discurs la Atlantic Council, în decursul căruia, el a confirmat soliditatea alianței UK-SUA și disponibilitatea Regatului-Unit. El a susținut, de asemenea, necesitatea de a-l judeca pe «dictatorul Bashar el-Assad» (sic), dar imposibilitatea de a face acest lucru, având în vedere sprijinul «ursului rus». Cu alte cuvinte, Siria rămâne un inamic, dar nu va mai fi atinsă. Războiul va fi deplasat [2].

Pe 12 și 13 martie, Ben Wallace a mers în Turcia și în Siria ocupată de jihadiști. El a inspectat posturile de observare ale armatei turcești, din Idleb, și a trimis 89 de milioane de £ în donații «umanitare» familiilor jihadiștilor. Aceștia au început apoi să atace trupele turce care trebuiau să-i protejeze, omorînd mai mulți soldați turci.

Sfârșitul Yemenului și începutul celui al Arabiei Saudite

Continuându-și politica lor de retragere militară și de transfer al acestei funcții la proxy-uri, Statele-Unite sunt în curs de a transforma războiul din Yemen. Inițial, Pentagonul prevedea să împartă țara în două, de-a lungul liniei de demarcație care a existat până în 1990. El încurajase Arabia Saudită și Israelul să atace țara, pentru a exploata resursele petroliere ale regiunii terasate de la « Quart vide » [3]. Operațiunea a fost condusă cu aviația israeliană, cu mercenari columbieni sub drapel saudit și trupe emirate. Ea a fost coordonată de un stat-major tripartit (Arabia/SUA/Israel) cu sediul la Somaliland.

Cu toate acestea, Pentagonul, bazându-se pe rivalitățile tribale, a reușit să complice situația, terminînd cu o țară împărțită efectiv în două, dar și la o Coaliție Arabia-Saudită/Emirate, de asemenea împărțită. Îi trebuia apoi – fără să-și angajeze propriile sale trupe - să termine divizarea Yemenului în două State distincte, înainte de a se lansa la divizarea fostului aliat saudit, în cinci State distincte. Pactul lui Quincy l-a obligat să-l protejeze pe regele Arabiei Saudite, dar nu țara lui, nici moștenitorul lui [4].

Săptămâna aceasta, Pentagonul a trimis o navă de război în golful de la Aden. El a instalat trupe britanice pe insula Socotra pentru a face din ea, o bază militară permanentă cu Emiratele arabe unite, și a înarmat-o cu rachete Patriot. În simultan, Houthiții din Nord, susținuți de Iran, au atacat cu succes două baze militare saudite și au făcut prizonieri mai mult de 700 de soldați saudiți, în timp ce triburile susținute de Emirate au atacat triburile susținute de Arabia saudita la Aden. Guvernul lui Abdrabbo Mansour Hadi, singura autoritate recunoscută oficial de ONU, dar aflată în exil la Riyadh, a pierdut controlul asupra Adenului.

Prințul moștenitor saudit, Mohamed ben Salmane, după ce și-a torturat prietenul lui din copilărie - prea strălucit, după ce și-a asasinat rivalii, după ce l-a executat pe liderul șiit al opoziției lui, după ce și-a îmbălsămat și jefuit frații și unchii, după ce a făcut să fie tăiat în Istanbul, un Frate musulman prea vorbăreț, nu mai are pe nimeni ca să-l sprijine.

Departamentele americane, britanice și emirati, ale Apărării, nu comunică despre aceste bătălii. Doar Houthiții o fac. În absența unei comunicări oficiale, presa internațională este oarbă și mută.

Yemenul de Sud este o fostă colonie britanică, iar Emiratele arabe unite erau integrate în Imperiul Indiilor. Regatul-Unit, sub umbrela americană, își recucerește influența în Golf și în Marea Roșie.

Opoziția Arabiei saudite/Axa Rezistenței nu mai există, din cauza lipsei de luptători. Acum, după Iran (1953-78), Irak (1979-90) și Arabia saudită (1991-2019), Emiratele arabe unite (2020-), sub umbrela NATO-OM, au devenit jandarmii regiunii.

Această inversare completă a situației corespunde analizei noastre asupra crizei. După eșecul lor din Siria, Statele-Unite își continuă planul lor din 2001, și se pregătesc să destabilizeze Arabia saudită. Președintele Trump a validat această etapă cu singura condiție ca trupele americane să nu participe direct, dar că Emiratele le reprezintă.

Sinuciderea Uniunii Europene

În acest timp, Uniunea europeană răspunde în mod necorespunzător la epidemia coronavirusului. În loc să combată boala (teste generalizate, tratamentul persoanelor infectate, cu clorochina, îngrijirea de urgență a pacienților cu respirație artificială și interferon Alfa 2B recombinat), ea previne supraaglomerarea spitalelor sale (cu domiciliul obrigatoriu al populației sănătoase) [5]. Economia ei s-a oprit, și Banca centrală Eeuropeană anunță o recesiune de 5%, dacă această situație se va prelungi timp de două săptămâni, dar probabil vor fi șase.

Când apogeul epidemiei va fi trecut, ea nu va mai fi o mare putere económică, și lumea va fi organizată într-un mod nou, fără ea.