Unitatea națională în Siria și Venezuela

Viitorul Siriei și al Venezuelei se joaca în simultan și în paralel. Acest lucru este destul de normal, deoarece originea acestor conflicte nu este locală, este strategia Pentagonului de a distruge structurile de stat, în primul rând în «Orientul-Apropiat extins» și apoi în «Bazinul Caraibelor» (doctrina Rumsfeld/Cebrowski [1]).

Situația și capacitățile celor două State sunt foarte diferite, dar rezistența lor la imperialismul global este identica. Hugo Chavez (președinte din 1999 pîna în 2013) a fost megafonul popoarelor de la periferie, în fața ambițiilor corporațiilor transnaționale. Dezamăgit de Mișcarea ne-aliniaților, dintre care, la sfârșitul Războiului Rece, unii membri au devenit vasalii Statelor Unite, el a luat în considerare cu președintele Bashar el-Assad să o refondeze pe noi baze: Mișcarea aliaților liberi [2]. Pentru cei care se întrebau asupra timpului necesar pentru a îndeplini această ambiție, președintele venezuelan a răspuns anticipând că omologul său sirian îl va succeda pe scena internațională. El a adăugat de asemenea, în planul de 5 ani 2007-2013, pe care l-a redactat cu mâna sa, instrucțiuni pentru toate administrațiile din țara sa pentru a sprijini acest aliat politic îndepărtat: Siria [3].

Războiul a fost utilizat timp de optsprezece ani în Orientul Mijlociu extins, și timp de opt ani în Siria. Afganistanul, Irakul și Libia sunt deja distruse. Yemenul e înfometat. În ceea ce privește Siria, un guvern în exil a fost recunoscut de Statele Unite și de o mână de aliați. Toate bunurile țării în Occident, au fost confiscate. Un guvern alternativ a înlocuit guvernul constituțional în Liga Arabă. Iar vasalii regionali ai Pentagonului s-au plasat sub ordinele NATO.

Premisele războiului sunt deja bine avansate în bazinul Caraibelor, în special în Nicaragua și în Cuba. În ceea ce privește Venezuela, un președinte autoproclamat a fost recunoscut de Statele Unite și de o mână de aliați. Toate activele venezuelane din Occident au fost confiscate. Un guvern alternativ a înlocuit guvernul constituțional în Organizația Statelor americane (OEA). Iar vasalii regionali ai Pentagonului reactivează Tratatul inter-american de asistență reciprocă (Tiar).

Războiul se termină în Siria, deoarece prezența militară rusă face imposibilă trimiterea de noi trupe împotriva țării; fie soldați americani obișnuiți, mercenari angajați oficial de Pentagon, sau jihadiști angajați neoficial de către aliații NATO. Dar victoria armatei arabe siriene împotriva a zeci de mii de mercenari străini, nu înseamnă pacea.

Acest lucru este posibil numai în Siria și Venezuela, în cazul în care se repara societatea, care a fost fracturata de război aici, sau prin pregătirile sale acolo. În Siria, acest lucru necesită de redactarea și apoi adoptarea unei noi constituții, așa cum a fost prevazut acum patru ani, prin rezoluția 2254. În mod similar, acest lucru se va petrece în Venezuela, prin crearea unui regim de unitate națională, asociind șaviștii și opoziția patriotică. În ambele cazuri, dificultatea consista în a îndepărta opoziția mercenară, plătită de Statele Unite sau de aliații săi și gata la orice, și de a mobiliza opoziția patriotică, încă prezentă în țară și nerăbdătoare să păstreze națiunea.

Cu acordul președintelui Trump și în ciuda opoziției generalilor Pentagonului și a diplomaților departamentului de Stat, Siria și Venezuela au avansat pe aceasta cale, pe 16 septembrie. În aceeași zi, Iranul, Rusia și Turcia, au anunțat înființarea «Comisiei constituționale siriene» [4], iar Venezuela a anunțat deschiderea unei «Mese de dialog» care reunește reprezentanți ai guvernului și ai opoziției patriotice [5]. Aceasta se substituie negocierilor pe care guvernul constituțional îl desfășurase în La Barbade, în prezența mediatorilor norvegieni, cu reprezentanții președintelui autoproclamat, Juan Guaidó; negocieri pe care acesta le declarase deja «epuizate» și pe care el însuși le parasise. În mod identic, Comisia constituțională siriană, pune capat negocierilor pe care guvernul le ducea de ani de zile, cu jihadiștii «moderați» sub auspiciile ONU.

În Siria, principiul Uniunii naționale sa impus treptat, de la începutul războiului. Președintele Assad, a reușit să organizeze în 2014, o alegere prezidențiala, în conformitate cu standardele internaționale ale regimurilor democratice. Dar aceasta este o noutate în Venezuela, unde nu toată lumea este convinsă încă. O tentativă anterioară de uniune, inițiată de Papa Francisco, a eșuat. De data aceasta, în termen de câteva ore, negociatorii au fost capabili sa convina asupra aproape tot ceea ce pretindea sa reclame Juan Guaidó, dar asupra carora, de fapt, el refuza sa se redacteze. Saviștii, au încetat sa practice scaunul gol în Adunarea națională; Comisia electorală este în curs de reformă; vicepreședintele Adunării naționale care era detinut, a fost eliberat; etc.

Acest avans considerabil a fost făcut public, în timpul vacantei consilierului de securitate naționala al SUA. Înlocuirea lui John Bolton, cu Robert O’Brien încurajeaza ținerea unui nou discurs la Washington. Cei doi oameni au aceleași referințe ideologice, «excepționalismul american», dar stiluri opuse: primul amenința cu războiul Pământ întreg, al doilea este un negociator profesional.

Uniunea Europeană și Grupul de la Lima, care nu au pragmatismul președintelui Trump, condamnă aceste avansuri, deoarece susținătorii terorismului sunt excluși: jihadiștii «moderati» și guarimberii lui Juan Guaidó.