Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

Regatul Unit a manipulat Franța învaluind-o în aventurile lui din Orientul Mijlociu extins, fără ai dezvălui operațiunea pe care el o pregătise cu Statele Unite din 2005.

18 – Pregătirea pentru invaziile Libiei și a Siriei

Chiar înainte de confirmarea Senatului, viitoarea secretara de Stat Hillary Clinton contacteaza Londra și Parisul pentru a efectua o dublă operațiune militară în «Orientul Mijlociu extins». După eșecul irakian, Washingtonul consideră că este imposibil să-și folosească trupele pentru acest tip de aventură. Din punct de vedere al SUA, a venit momentul să se remodeleze regiunea, adică să redeseneze Statele, ale căror granițe fuseseră stabilite în 1916 de către imperiile engleze, franceze și ruse («acordul triplu») și să impună linii favorabile intereselor SUA. Acest acord este cunoscut sub numele delegaților britanici și francezi Sykes și Picot (numele ambasadorului Sazonov a fost uitat din cauza revoluției ruse). Dar cum sa convingi Londra și Parisul să-și ruineze moștenirea, dacă nu prin promiterea de a-i lăsa să recolonizeze regiunea? Prin urmare, teoria «Leadership din spate». Această strategie este confirmată de fostul ministru mitterrandian al Afacerilor Externe, Roland Dumas, care va depune mărturie la televiziune asupra faptului că a fost contactat de Britanici și de Statele Unite, în 2009, pentru a afla dacă opoziția franceză va sprijini noul proiect colonial.

La instigarea Statelor Unite, Franța și Regatul Unit semneaza acordurile de la Lancaster House. O clauză secretă prevede cucerirea Libiei și a Siriei. Opinia publică, ignoră cu toate acestea, acordul dintre Londra și Washington cu privire la viitoarele «primăveri arabe».

La instigarea Statelor Unite, Franța și Regatul Unit semneaza acordurile de la Lancaster House. O clauză secretă prevede cucerirea Libiei și a Siriei. Opinia publică, ignoră cu toate acestea, acordul dintre Londra și Washington cu privire la viitoarele «primăveri arabe».

În noiembrie 2010, adica, înainte de începutul pretinselor «Primăveri arabe», David Cameron și Nicolas Sarkozy semneaza la Londra, tratatele de la Lancaster House [1]. Este vorba în mod oficial, de a pune în comun elementele Apărării, inclusiv cele nucleare, pentru a realiza economii de scală. Deși aceasta este o idee stupidă, având în vedere diferența de interese ale celor două țări, opinia publică nu înțelege ceea ce se întâmplă. Unul dintre Tratate unește «forțele de proiecție» (a înțelege - forțele coloniale) ale celor două națiuni.

Operațiunea « Southern Mistral » : logo-ul ciudat al Comandamentului operatiunilor aeriene. Gladiatorul nu protejează pasărea de libertate, ci o face prizoniera în plasa lui.

O anexă a acestor Tratate indică faptul că Forța expediționară franco-britanică va desfășura cele mai importante manevre militare comune din istoria celor două țări, între 15 și 25 martie 2011, sub numele de « Southern Mistral». Site-ul de la Internet al Apărării precizează că scenariul jocului de război va fi un bombardament la o foarte mare distanta pentru a veni în ajutorul populațiilor amenințate de «doi dictatori ai Mediteranei».

Este exact 21 martie ca SUA AfriCom și SUA CentCom - comandamentele regionale ale Forțelor SUA - au ales ca dată, pentru ca Franța și Regatul Unit să atace atât Libia, cât și Siria [2]. Asta vine bine, Forțele franco-britanice sunt pregătite. Cum lucrurile nu merg niciodata asa cum sa prevazut, războiul împotriva Siriei este amânat pentru ceva mai târziu, și Nicolas Sarkozy, care vrea să lovească în primul rînd, ordoneaza armatei sale sa atace singura Libia încă din 19 martie, cu ocazia operațiunii «Harmattan» (traducerea franceză a lui Southern Mistral).

Fostul camarad al lui Kadhafi, Nouri Massoud El-Mesmari, a dezertat la 21 octombrie 2010. S-a plasat sub protecția serviciilor secrete franceze pretinzând că cunoaște secretele Ghidului.

Franța consideră că dispune de un atu maestru: șeful protocolului libian, Nouri Massoud El-Mesmari, a dezertat și a cerut azil la Paris. Sarkozy este convins că omul era confidentul colonelului Kadhafi și îl va putea ajuta să-i identifice pe cei care sunt gata să-l trădeze. Din păcate, aceasta gura de aur păstra agenda Ghidului, dar nu participa la reuniuni [3].

La câteva zile după semnarea Tratatelor de la Lancaster House, o delegație comercială franceză vizitează Târgul de la Benghazi cu funcționarii Ministerului Agriculturii, liderii lui France Export Céréales și a lui France Agrimer, managerii lui Soufflet, Louis Dreyfus, Glencore, Cani Céréales, Cargill și Conagra. La fața locului, agenții DGSE-ului care îi însoțesc, se întâlnesc în secret cu militarii pentru a pregăti o lovitură de Stat.

Prevenit de Statele Unite, Tripoli aresteaza trădătorii, pe 22 ianuarie, 2011. Libienii își imaginează că sunt protejați de noua lor alianță cu Washingtonul, în timp ce el se pregătește să le aducă moartea. Francezii, pe de altă parte, trebuie să revină în umbra Marelui frate SUA.

În timp ce Francezii se ocupa cu prepararea invaziei Libiei, Statele Unite lanseaza operațiunea lor cu Britanicii. Ea este mult mai vasta decât ceea ce i-au spus agentului lor, Sarkozy. Nu este doar o chestiune de a-l răsturna pe Muammar el-Kadhafi și Bashar el-Assad, așa cum l-au facut să creadă, ci toate guvernele laice, pentru a le înlocui cu Frații musulmani. Ei încep deci, cu Statele prietene (Tunisia și Egipt), lăsând Britanicii și Francezii să se ocupe de dușmani (Libia și Siria).

Prima lovitura pleaca în Tunisia. Ca răspuns la tentativa de sinucidere a unui vânzător de strada, Mohamed el-Bouzazi, la 17 decembrie 2010, au loc proteste împotriva abuzurilor poliției și apoi împotriva guvernului. Franța, care crede în spontaneitatea lor, propune să echipeze poliția tunisină cu material anti-revoltă.

Nicolas Sarkozy și Michèle Alliot-Marie, ignorând proiectul anglo-saxon al «primăverilor arabe», negociază cu familia președintelui Ben Ali vânzarea unui avion oficial pe care l-au deturnat, în timp ce «revoluția iasomiei» începe în Tunisia.

Nicolas Sarkozy și ministra lui, a Afacerilor externe, Michèle Alliot-Marie, au încredere deplină în Ben Ali cu care fac « afaceri» personale. După ce au construit și echipat un Airbus A330 ca un super avion prezidențial, ei au re-vândut două aeronave vechi destinate călătoriilor oficiale. Unul dintre A319 CJs, a fost retras discret din inventare și cedat societatii tunisine Karthago Airlines, proprietatea lui Aziz Miled și Belhassen Trabelsi (fratele Dnei Ben Ali) [4]. Nimeni nu știe cine este fericitul beneficiar al acestei tranzacții. După ce președintele Ben Ali a fugit, avionul va fi recuperat și vândut unei societati de jocuri din Singapore, și apoi Turciei.

Complect ocupati cu protectia receptorului lor, Nicolas Sarkozy și Michèle Alliot-Marie, cad din nori atunci când președintele Ben Ali le cere să aterizeze în Paris și să se refugieze acolo. Élysé-ul are exact timpul de a anula expedierea unui avion-cargo care transporta echipamentele de aplicare a legii promise care așteapta pe pistă din cauza procedurilor de vămuire, și de a retrimite aeronava Președintelui căzut, afara din spațiul său aerian.

Între timp, în Egipt, inginerul informatic Ahmed Maher și bloggista islamista Israa Abdel Fattah apeleaza la manifestarea unei «zi de mînie» împotriva președintelui Hosni Mubarak pe 25 ianuarie, 2011.

Susținuți imediat de televiziunea Qatara Al-Jazeera și de Frații musulmani, ei lanseaza o mișcare care cu ajutorul «ONG-urilor » din CIA, destabilizeaza regimul. Protestele se succedeaza în fiecare vineri la ieșirea din moschei, începînd din 28 ianuarie, fiind supravegheate de Sîrbii pe care Gene Sharp, creatorul «revoluțiilor colorate», i-a antrenat. În cele din urmă Nicolas Sarkozy află pe 11 februarie printr-un apel telefonic de la socrul său, ambasadorul SUA Frank Wisner Jr, că pe instrucțiunile de la Casa-Albă, el l-a convins pe generalul Mubarak să demisioneze.

Venit sa participe la Cairo, la reuniunea de lansare a primăverilor arabe din Libia și Siria, de catre CIA, lobbyistul Bernard-Henri Lévy (cunoscut sub numele de «BHL») face poza în piața Tahrir.

CIA organizeaza atunci o reuniune secretă la Cairo, la care președintele Sarkozy trimite o delegație, incluzînd lobbyistul Bernard-Henri Lévy, fostul iubit al lui Carla Bruni și Ségolène Royal. Fratele musulman Mahmoud Jibril, care intrînd în cameră este numărul 2 al guvernului libian, devine liderul «opoziției la tiran» ieșind. Printre Sirienii prezenți, se gasesc Malik Al-Abdeh (un fost al BBC care a creat BaradaTV cu bani de la CIA și Departamentul de Stat) și Ammar Qurabi (membru al unui șir de asociații de aparare a Drepturilor Omului și creatorul lui OrientTV) [5].

Războaiele împotriva Libiei și Siriei au început.

Apărând în piața verde, pe 25 februarie 2011, Muammar Kadhafi denunță un atac asupra țării sale de către teroriștii lui Al-Qaeda. Lyric, el proclamă cu mândrie că el va lupta până la capăt împotriva lor cu poporul său, chiar dacă va face sa curga "rîuri de sânge" și se va sacrifica el însusi. El anunță o distribuție de arme cetățenilor, pentru a apăra patria în pericol. Propaganda atlantista îl va acuza de dorința de a vărsa sângele poporului său.

19 – Începutul războiului împotriva Libiei

Presa occidentală asigură că poliția libiană a dispersat o demonstrație în Benghazi pe 16 februarie 2011, trăgând în mulțime. De atunci, țara se ridică, continuă ea, și autoritățile trag în tot ce se mișcă. Presimțind posibila întoarcere a sclaviei, 200.000 de muncitori imigranți încearcă să fugă din țară, și televiziunea îi arată așteptând la posturile de frontiera. Muammar Kadhafi apare de trei ori pe ecran. El denunța o operațiune pusă în aplicare de Al-Qaeda și declara că este gata să moară ca martir. Apoi anunța distribuția de arme populației pentru a face sa curga «rîuri de sânge», a extermina acești «șobolani» și a proteja țara. Scoase din context, frazele Ghidului sunt difuzate de canalele occidentale care le interpretează ca anunțând, nu lupta împotriva terorismului, ci reprimarea unei revoluții ipotetice.

În panică, muncitorii negri din Estul Libiei încearcă să fugă înainte ca Jamahiriya să fie răsturnata. Ei sunt convinși că dacă Occidentalii vor restabili Vechiul regim, vor fi înrobiți. Potrivit ONU, ei sunt zeci de mii care se grăbesc spre granițe.

La Geneva, pe 25 februarie, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului ascultă cu groază mărturiile Ligii libiene a Drepturilor Omului. Dictatorul a înnebunit și «își masacreaza propriul sau popor». Ambasadorul Pakistanului denunță abuzul de forță. Dintr-o dată, delegația libiană oficială intră în sală, validează mărturiile auzite, și se declară solidara cu concetățenii săi, fața de dictator. Este adoptată o rezoluție, și trimisă Consiliului de securitate [6]. Acesta adopta imediat Rezoluția 1970 [7] - în temeiul capitolului VII din Cartă, care autorizează utilizarea forței - ciudat de prregatita de mai multe zile. El sesizează Curtea Penală internaționala și plasează Libia sub embargo. Această ultimă măsură este imediat luată și extinsă de către Uniunea Europeană. Mergând mai departe decât alți Occidentali, Președintele Sarkozy declara: «Kadhafi trebuie să plece! »

Fostul ministru al Justiției, Moustafa Abdel Jalil (aici cu BHL), care torturase infirmierele bulgare, devine șeful Guvernului provizoriu.

Pe 27 februarie, insurgenții din Benghazi fondeaza Consiliul național de tranziție al Libiei (CNLT), în timp ce ministrul Justiției, Moustafa Abdel Jalil, părăsind Tripoli, creaza un Guvern provizoriu. Aceste două instante, controlate de Frații musulmani fuzionează, dând impresia unei unități naționale. Imediat, drapelele fostului rege Idriss înfloresc în Benghazi [8]. De la Londra, fiul său, S.A. Mohamed Senussi, se declară gata să domnească.

Deoarece Abdel Jalil nu a reușit să convingă toți membrii CNLT să facă apel la Occidentali, el numeste un Comitet de criză dispunînd de puteri depline și prezidat de fostul număr 2 al guvernului lui Kadhafi, Mahmoud Jibril, care s-a întors de la Cairo.

La Paris, este admirat modul în care Washingtonul se ocupă de evenimente. Cu toate acestea, contrazicînd rapoartele provenind de la Benghazi și de la Națiunile Unite, diplomații și jurnaliștii prezenți la Tripoli asigură că nu văd nimic care evocă o revoluție. Dar nu conteaza care este adevarul, atîta timp cît aparentele sunt favorabile. Astfel, «filozoful» Bernard-Henri Lévy i-a convins pe Francezi de corectitudinea cauzei, asigurând că l-a convins el însusi pe Președintele Republicii să se angajeze pentru libertate, după ce a întâlnit «revoluționarii» libieni.

Armata franceză vine sa-l caute pe Mahmoud Jibril și îl duce la Strasbourg, unde el pledeaza pentru o intervenție «umanitară» occidentală, în fața Parlamentului European. Pe 10 martie, Nicolas Sarkozy și Prim-ministrul britanic David Cameron, scriu Președintelui Uniunii Europene cerându-i să recunoască CNLT în locul «regimului», și pentru ca să stabilească o zonă fără zboruri [9]. Perfect coordonați, deputatul ecologist francez Daniel Cohn-Bendit (agentul de influență al lui Mai 68) și liberalul belgian Guy Verhofstadt, fac sa fie adoptata în aceeași zi de către Parlamentul European, o rezoluție denunțând «regimul» lui Kadhafi și apelînd la preluarea controlului spațiului aerian libian, pentru a proteja populația civilă de represiunea dictatorului [10]. În aceeași zi, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, anunța că lucrează asupra mijloacelor tehnice necesare, pentru a pune în aplicare aceasta zona fără zboruri.

La 12 martie, Liga Arabă voteaza în favoarea zonei fără zboruri, în pofida opoziției Algeriei și Siriei.

Singurele note false în acest concert de unanimitate: Bulgaria, care își amintește că Abdel Jalil a acoperit tortura infirmierelor bulgare și a medicului palestinian, refuză să recunoască CNTL. La rândul său, Uniunea Africană se opune ferm oricărei intervenții militare străine.

Cartea verde a lui Muammar Kadhafi

Jamahiriya arabă libiană este organizată în conformitate cu principiile Cărții verzi a lui Muammar Kadhafi. Acesta este un admirator al socialiștilor libertariani francezi din secolul al XIX-lea, Charles Fourier și Pierre-Joseph Proudhon. Prin urmare, el și-a imaginat un Stat minim care se dovedeste incapabil să-și apere poporul împotriva armatelor imperialiste. În plus, a dat Statului misiunea de a raspunde aspirațiilor Beduinilor: transport gratis, locuința și apă. Fiecare dispune deci de propria sa mașină, deoarece transportul public este rezervat de facto pentru imigranți. La nunta lor, fiecare primește un apartament, dar uneori este nevoie sa se astepte trei ani pentru a fi construita casa, pentru a putea se căsători. S-au făcut lucrări uriase pentru a extrage apa de la straturile freatice milenare, adânc sub deșert. Țara a devenit prosperă. Standardul său de trai este cel mai ridicat din întregul continent african. Dar puține lucruri au fost făcute în materie de educație. Deși universitățile sunt gratis, cei mai mare parte a tinerilor își abandoneaza studiile precoce. Muammar Kadhafi a subestimat greutatea tradițiilor tribale. 3 milioane de Libieni îsi petrec zilele pașnic, în timp ce 2 milioane de imigranți africani și asiatici, îi servesc.

La 19 martie, 18 State (Germania, Belgia, Canada, Danemarca, Emiratele Arabe Unite, Spania, Statele Unite ale Americii, Franța, Grecia, Italia, Irak, Iordania, Maroc, Norvegia, Olanda, Polonia, Qatar și Regatul Unit) și 3 organizații internaționale (Liga Arabă, Uniunea europeana si ONU) se întîlnesc la Paris pentru a anunța intervenția militară iminentă [11]. Câteva ore mai târziu, Franța își dubleaza partenerii și ataca prima.

Dimpotriva, lucrurile sunt lente pentru a se materializa în Siria. Apelurile la manifestatii din 4, 11, 18 și 25 februarie, și cele din 4 și 11 martie la Damasc, nu au un rezultat bun. Contrariu, este în Yemen și Bahrein că Poporul coboară pe străzi, fără a fi invitat acolo.

În Yemen, Frații musulmani, între care tânărul Tawakkol Karman, care va primi Premiul Nobel pentru pace - lanseaza o «revoluție». Dar, ca și Libia, această țară este organizată într-un mod tribal, astfel încât nu este posibil să se faca o lectură exclusiv politică a evenimentelor.

Nicolas Sarkozy da instructii lui Alain Bauer pentru a contracara revoluția din Bahrein.

La cererea suveranului bahrein, armata saudită vine să «restabilească ordinea» în minusculul regat care adaposteste a Vª Flota SUA. Regatul Unit îl trimite pe torturătorul Ian Anderson, care făcuse minuni conducând represiunea în epoca coloniala (adică înainte de 1971). În timp ce, pentru a reorganiza poliția, Franța îl trimite pe Alain Bauer, consilierul de securitate al Președintelui Sarkozy și în acelasi timp, un fost șef al NSA americana pentru Europa și un fost mare-maestru al Marelui Orient al Franței [12].

Dezordinea se răspândește prin contagiu, rămâne să faca să se creadă, că ea este inițiata de către popoare și că ea vizeaza să stabilească democrațiile.

([va urma...article208808.html])

Traducere
Light Journalist

Această carte este disponibilă în engleză, franceză, italiană, spaniolă și rusă în format tipărit și în limba turcă în versiune electronică.

[2« Washington regarde se lever "l’aube de l’odyssée" africaine », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 19 mars 2011.

[3Sarkozy manovra la rivolta libica”, di Franco Bechis, Libero, 23 marzo 2011. Version française : « La France préparait depuis novembre le renversement de Kadhafi », par Franco Bechis, Traduction Marie-Ange Patrizio, Réseau Voltaire, 24 mars 2011.

[4« Un avion présidentiel dans la 4e dimension », par Patrimoine du Peuple, Comité Valmy , Réseau Voltaire, 6 mars 2011.

[5Rapport des services de Renseignement extérieurs libyens.

[6« Résolution du Conseil des droits de l’homme sur la situation en Libye », Réseau Voltaire, 25 février 2011.

[7« Résolution 1970 et débats sur la Libye », Réseau Voltaire, 26 février 2011.

[8« Quand flottent sur les places libyennes les drapeaux du roi Idris », par Manlio Dinucci, Traduction Marie-Ange Patrizio, Réseau Voltaire, 1er mars 2011.

[9« Lettre conjointe de Nicolas Sarkozy et David Cameron à Herman Van Rompuy sur la Libye », par David Cameron, Nicolas Sarkozy, Réseau Voltaire, 10 mars 2011.

[11« Déclaration du Sommet de Paris pour le soutien au peuple libyen », Réseau Voltaire, 19 mars 2011.