NATO dorește să devină Alianța Atlantic-Pacific

Presa internațională nu a retinut de la Summit decît izbucnirile vocilor care l-au precedat, și șicanele care l-au ritmat. Cel mai important lucru se gasea, evident, în altă parte [1].

Când a fost creată, funcția Alianței atlantice a fost rezumată de secretarul său general, Lordul Hastings Lionel Ismay, ca fiind «A păstra Uniunea Sovietica în exterior», Americanii în interior, și Germanii afara din joc» (keep the Soviet Union out, the Americans in, and the Germans down) [2]. Acest obiectiv dispărînd odată cu «patria comunismului», s-au depus eforturi pentru a prezenta Federația Rusiei ca o continuare a lui. Apoi a fost acceptata ideea de a permite Germaniei să dispună de propria sa politică. În cele din urmă, s-a avut în vedere extinderea Alianței la Pacific pentru a «conține» China; ceea ce tocmai a fost confirmat.

Insultele actuale dau o imagine proastă asupra Alianței, dar ele corespund reîntoarcerii rivalitatii seculare franco-germane. Franța intenționează să devină o putere foarte mare, atât datorită bombei sale atomice, cât și datorită Statului supranațional european, în timp ce Germania nu poate avea în vedere să devină din nou o putere militară fără protecția nucleară a NATO [3].

Acest dat, se exprima referitor la Siria și Sahel. Despre Siria, Franța se înciumează fața de atacul turc asupra mercenarilor kurzi ai PKK/YPG, în timp ce Germania își propune să-și desfășoare trupele sub controlul NATO. Nici unul dintre cei doi reușesc să avanseze, cu Statele Unite rămînînd singurii stăpâni ai jocului. Referitor la Sahel, Franța începe să găsească prea complicat pentru ea, greutatea menținerii lui status quo, în timp ce Germania ar fi dispusă să-și mărească cota, dar exclusiv sub comanda SUA. Din nou, nici unul dintre cele doua State, reușesc să avanseze. Toți au înțeles ce se joaca în spatele retoricii anti-teroriste: menținerea guvernelor actuale, care permit exploatarea resurselor regiunii. Din nou, Statele Unite sunt singurii stăpâni ai jocului, și înțeleg să profite primii de această exploatare.

Noutatea este posibila deschidere a frontului chinezesc. Ar implica sa se transforme Alianța atlantica într-o «Alianță atlantic-pacific». Potrivit studiilor Pentagonului, ar fi convenabil prin urmare, sa faca sa adere Australia, India și Japonia, cu scopul de a înconjura China, așa cum a fost făcut cu Rusia. Acest proces, care ar cere un deceniu, tocmai a început cu Summit-ul de la Londra.

Deja, SUA PaCom, adica Comandamentul Statelor Unite pentru Pacific, a fost redenumit de către secretarul Apărării Jim Mattis, SUA IndoPaCom [4].

Apoi, noul secretar al Apărării Mark Esper, secretarul de Stat Mike Pompeo și secretarul general al Alianței Jens Stoltenberg, au mers discret la Sydney, la începutul lunii august, pentru a testa liderii australieni, care s-au găsit a fi foarte onorati, cu toate ca speriati de perspectiva de a trebui sa gazduiasca rachete nucleare [5]. Contacte au fost făcute în mod similar cu India și Japonia, dar au fost mult mai puțin fructuoase. În plus, Statele Unite și-au revizuit politica lor față de Coreea de Sud, de Indonezia, de Myanmar, de Filipine, de Thailanda și de Vietnam, cu scopul de a-si aduce mai aproape armatele lor respective. Aceste State sunt obisnuite de a lucra cu personalul Pentagonului, dar deloc unele cu altele.

Beijing a înțeles înca din 2014, că voința SUA de a părăsi Tratatul asupra forțelor nucleare cu interval intermediar, traducea mai puțin o perspectivă anti-Rusă decât o amenințare la adresa lui. Acum este clar că va exista o desfășurare de rachete nucleare SUA în jurul Chinei, și că NATO va urma.

Pentru chinezi, a fost un pas înapoi, atunci când la sfârșitul secolului al XIX-lea, Statele Unite au elaborat «doctrina Ușii deschise» a lor. Scopul era acel de a stabili un pact între imperiile coloniale, pentru a instaura o formă de liberă-concurență comercială, între ei și pentru a exploata regiunile subdezvoltate, în loc să se lupte între ei pentru ca să preia un teritoriu. Având în vedere superioritatea sa industrială, Washingtonul era sigur de a triumfa. Pentru a continua această agresiune, el a dezvoltat un discurs liniștitor. El a sustinut «integritatea teritorială și suveranitatea» țărilor în care dorea să facă afaceri. El a favorizat consolidarea guvernelor locale, în măsura în care numai acestea puteau garanta punerea în aplicare a tratatelor inegale. În acest fel, popoarele s-au controlat pentru beneficiul lor. Caracterul mincinos al declarațiilor de principiu SUA a fost verificat în timpul agresiunilor japoneze împotriva Chinei: Washington a sprijinit toate cererile japoneze și a lăsat China de Est să fie macelarita.

Este exact această experiență de a fi luptat cu toate Imperiile coloniale legate împotriva lui -inclusiv Rusia Țarista - care a împins pe președintele Xi Jinping să se apropie de omologul său rus, Vladimir Putin, pentru că țara lui a cunoscut aceeași agresiune după aceea: ambele State știu în sângele lor, că vor trebui să-i înfrunte la un moment dat. Cu toate acestea, Pentagonul a făcut pariu că odată ce pericolul a venit, Moscova nu va sprijini Beijingul; o evaluare a riscului, anterioara rachetelor hypersonice ruse.

China nu are în vedere acest război în aceiași termeni ca și NATO: ea întelege să mute câmpul de luptă în sfera informática, și să distrugă armele Alianței Atlanticului de Nord Extins prin atacurile cibernetice, înainte de a le folosi.

În octombrie 2011, secretara de Stat Hillary Clinton lansa în Foreign Policy apelul sau pentru «pivot spre Asia» (pivot to Asia): Statele Unite trebuiau să părăsească Europa și Orientul Mijlociu extins pentru a se desfasura în Orientul îndepărtat [6]. Consilierul Securității naționale, Tom Donilon, a explicat acest plan în martie 2013, în fata lui Asia Society [7]. El includea în special un dispozitiv diplomatic și financiar, proiectul lui Accord, de parteneriat trans-pacific. Cu toate acestea, foarte repede Pentagonul corecta situația: nu era o chestiune de a abandona o parte a lumii pentru o alta, ci de a se extinde de la una, peste cealaltă. Era noțiunea de «reechilibrare» (rebalance), singura compatibila cu continuarea «războiului fără sfârșit» (war without end) în Orientul Mijlociu extins. În imposibilitatea de a convinge, Pentagonul a încheiat brusc dezbaterea, subliniind faptul că era imposibil din punct de vedere bugetar să se mențina trei fronturi deodată [8]. De atunci, Pentagonul a dobândit o mulțime de arme pe care le-a înmagazinat în Pacific.

Președintele Donald Trump a încercat să oprească acest miraj retragînd Statele Unite din Acordul de parteneriat trans-pacific, de la accesul lui la Casa-Albă. Dar nimic nu a făcut acolo. Pentagonul îsi continuă inexorabil marsul, și tocmai si-a impus viziunea, după nouă ani de vorbareala.

În timp ce din punct de vedere francez, NATO se află într-o stare de «moarte cerebrala», Pentagonul și-a început transformarea într-o organizație globală. Toate Statele membre au semnat fara a reflecta Declarația de la Londra, care afirmă: «Noi suntem conștienți de faptul că influența crescândă și politicile internaționale ale Chinei, prezintă atît oportunități, cât și provocări, la care noi trebuie să răspundem împreună, ca Alianță» [9]. Procesul este în curs de desfășurare.