Unele buzunare din Sudan sunt mereu în război, si guvernul de la Khartoum este mereu militar. Nimic nu sa schimbat, deși președintele Omar el-Bechir a fost răsturnat. Pentru Thierry Meyssan, problema Sudanului este în primul rând culturală, după 30 de ani de dictatură a Fraților Musulmani. Evenimentele actuale nu au nimic de-a face cu aspirația la libertate, numai doar cu foamea.
Simultaneitatea evenimentelor din Algeria, Libia și Sudan evocă ceea ce sa întâmplat în 2011 în Tunisia, în Libia și în Egipt. Pentru unii, acest lucru ar fi o mișcare revoluționară împotriva dictaturilor, pentru alții o reediție a organizarii de către Britanici a Marii Revolte Arabe din 1916.
În ceea ce privește anul 2011, publicarea de e-mailuri interne ale Foreign Office-ului de catre avertizorul Derek Pasquill, rolul și coordonarea Fraților Musulmani în toate aceste țări, și la urma secvența evenimentelor, nu lasă nici o îndoială: era bineînteles o mișcare pregătită timp de 7 ani de Britanici, și finalizata cu ajutorul Statelor-Unite, pentru a înlocui regimurile laice naționaliste cu regimuri pro-Occidentale religioase.
Dar ce zici de 2019? Ar fi pretențios să vrei să răspunzi la această întrebare în timp ce aceste evenimente nu sunt decît începutul, și noi nu știm mare lucru despre noii actori, nici despre intențiile și capacitățile străine. Cel mult, putem să evităm să ne înșelăm noi-însine, repetând sloganurile presei occidentale.
Am menționat adesea situațiile din Algeria și din Libia. Vom examina aici pe cea a Sudanului, și vom arăta particularitățile acestei țări.
Președintele sudanez, Omar el-Bechir, a fost rasturnat pe 11 aprilie 2019, atunci când demonstrații masive incendiau țara. El preluase puterea cu o lovitură de Stat militară, acum 30 de ani, și a fost alungat cu o altă lovitură de Stat militară. În timpul domniei lui, țara nu a cunoscut niciodată pacea, nici alegeri credibile.
Sudanul a jucat un rol deosebit pe scena internațională, cea a Marelui Rau, în timp ce întreținea mai mult sau mai puțin în secret relații privilegiate cu Occidentalii, care nu au încetat să-l sustina pe sub-mîna. În acest context, presa, care sa prefacut ca ignora realitatea acestui joc dublu, leagă căderea lui Omar el-Bechir, la o revoluție în reacție a crimelor care îi sunt atribuite. Acest lucru este absolut fals.
În primul rând, războiul care a însîngerat Sudanul și încă îl însîngereaza, îsi are rădăcinile lui, înainte de Primul Război Mondial. O sectă inspirata de islam, sa revoltat împotriva colonizării anglo-egiptene. Considerîndul pe liderul său, «Mahdi», ca Messia al ei, ea sa luptat împotriva trupelor creștino-musulmane anglo-egiptene, încercând să impună un stil de viață, făcînd un mare loc sclaviei și pedepselor corporale, distrugînd mormintele sfinților și moscheile musulmanilor «necredincioși». În acest context particular, Britanicii nu a încercat să convertească țara la creștinism, așa cum au făcut-o în altă parte, dar, cu ajutorul Marelui Muftiu al Egiptului și al Universitatii al-Azar, au inventat o formă de Islam compatibila cu colonizarea.
Patruzeci de ani mai târziu, chiar înainte de independența țării (1956), războiul a fost reluat. După încetarea focului relativ din 1972 până în 1983, a fost reluat din nou. Omar el-Bechir nu a venit la putere decît în 1989. El nu are, prin urmare, nici o responsabilitate în izbucnirea acestui război, de care este doar un protagonist târziu. El opune de fapt, de-a lungul secolului, în această țară imensa, o populație - care întelege în acelasi timp sa elibereze Sudanul de colonizatori, și sa impuna modul său de viață – animiștilor, creștinilor și musulmanilor tradiționali, care îi rezistă.
Cele doua acuzari ale lui Omar el-Bechir de către Curtea Penală Internațională (CPI), mai întîi pentru crime împotriva umanității și crime de război (2009) și apoi genocidul (2010), sunt bazate pe o interpretare a evenimentelor, facînd impas asupra contextului lor, și respingând în principiu, orice responsabilitate asupra șefului Statului. Ele se bazează pe instrucția fantezista a procurorului violator și corupt, Luis Moreno Ocampo. Acestea au fost de altfel respinse, atât de Liga Arabă, cât și de Uniunea Africană.
Parasutistul Omar el-Bechir sa bazat mult timp pe carisma intelectualului Hassan el-Turabi. Cei doi oameni erau membri ai Frăției Fraților Musulmani, și au încercat să adapteze Sudanului, ideologia lui Hassan el-Banna și a lui Sayyed Qutb. El-Turabi a încercat să-l îndeparteze pe el-Bechir în 1999, dar a eșuat. Acest ultimul a reușit să-l aresteze în 2004-05. În cele din urmă, el la gratiat pe el-Tourabi, care a murit de moarte bună în 2016.
Această situație este cu atât mai confuză, deoarece Frații Musulmani au fost creati de Egipteni în contextul alianței dintre Marele Muftiu al Egiptului și Britanici, contra Madhistilor sudanezi; că ei au fost dizolvati de Egipteni după cel de-al Doilea Război Mondial, și în cele din urmă reconstituiti de Britanici.
La fel ca toti Fratii musulmani, el-Bechir și el-Turabi au ținut discursuri diferite în funcție de interlocutorii lor, care i-au numit alternativ sinceri sau ipocriti, fascisti sau comunisti. Mai mult, deoarece au reprodus conflictul Madhistilor împotriva Egiptenilor, ei au intrat în disidenta în raport cu restul Frăției. Prin urmare, aceștia au adoptat aceeași ambiguitate nu numai fata de publicul larg, ci și cu alți Frați musulmani.
Timp de 30 de ani, Omar el-Bechir a jucat în mod abil pentru ca să rămână la putere, fără ca să se preocupe vreodată în a trezi spiritul poporului său.
El a restabilit interpretarea sudaneză a Shari’ei ca lege penală în majoritatea țării. Excizia clitorisului tinerelor fete este norma – în mod pretins în numele islamului -. Homosexualitatea este reprimată cu pedeapsa capitală. Biciuirea și pedeapsa cu moartea prin lapidare sau răstignire, se aplică în continuare, chiar dacă acestea sunt mai rare în ultimii ani.
Se obișnuiește să i se reproseze numai lui Bechir, masacrul populatiilor de la Darfur. Se uită că milițiile baggara («Janjawid») erau încadrate de o societate militară privată SUA, DynCorp International, însarcinata de Pentagon pentru a menține crima în această zonă petroliera, în scopul de a împiedica exploatarea de către China.
La nivel internațional, Sudanul oferă o zonă neutră Occidentalilor, în fața conflictelor ideologice regionale. Deci, el a găzduit și a supravegheat pe toți cei care se numeau «anti-americani», fie ca erau adevărati, ca anti-imperialistul Ilich Ramirez Sanchez ( «Carlos») sau în mod fals ca suplimentarul NATO-ului, Oussama ben Laden. Cu toate acestea, el la predat pe Carlos, Francezilor, și la protejat pe Ben Laden.
Sudanul sa implicat în teatre de operațiuni străine, în special contra Uganda, RDC și Republica Centrafricană, susținând o sectă însetată de sânge, Armata de Eliberare a Domnului.
În perioada actuală, Sudanul a primit un miliard de dolari de la Qatar pentru a-l retrage pe șeful misiunii Ligii arabe din Siria, care dezmintise propaganda unei «revoluții» împotriva președintelui el-Assad. El a trimis, începînd din 2015, trupe — dintre care mulți minori de 14 și 17 ani — în Yemen, pentru a lupta împotriva șiiților Houtiti sub comanda saudito-israeliană. În 2017, a închiriat Turciei pentru 99 de ani, insula Suakin, pentru a controla Marea Roșie, împotriva Arabiei Saudite, Egipt și Israel. În 2018, Omar el-Bechir a venit să reprezinte pe nu se știe cine, într-o călătorie oficială la Damasc. Etc ... Nici o logică în aceste acte, doar o tactică foarte controlată, care face din Sudan, o țară aparte, simultan prietenul și inamicul fiecăruia.
Oricum, revolta actuală nu are nici o relație cu o aspirație democratica, dar numai cu creșterea prețurilor, care zguduie țara de la independența Sudanului de Sud (2011) și pierderea câmpurilor petroliere. Colapsul economic care a urmat, a fost deosebit de crud pentru cei mai săraci. Un plan elaborat de Fondul Monetar Internațional a fost pus în aplicare în 2018. El a provocat în câteva luni o inflație de 70%, si în decembrie, o triplare bruscă a prețului pâinii, caruia populația îi reacționează prin demonstrații. Acestea au culminat cu lovitura de Stat militară care la îndepartat pe Omar el-Bechir. Succesorul său, generalul Ahmed Awad Ibn Auf, a demisionat a doua zi în favoarea generalului Abdel Fattah Abdelrahmane al-Burhan. El trebuia să prezideze o tranziție de doi ani înainte de a preda puterea unui guvern civil. Între timp, Constituția a fost abrogată.
Deoarece nu știm ce a devenit Omar el-Bechir, și dacă succesorii săi sunt sau nu membri ai Fraților Musulmani, este imposibil să se explice ce se întâmplă.
Până în prezent, situația a devenit instabilă, însă nimic nu sa schimbat, nici pe plan cultural, nici pe plan politic. Sudanul este încă o societate «islamică» guvernată de o dictatură militară.
Aceste evenimente sunt o reacție la anxietatea foametei pe care a experimentat-o Darfur în anii 1980; o foamete nu din cauza lipsei de hrană, ci din cauza faptului că pentru săraci este imposibil să obțină alimente. Nu are nici un raport cu ceea ce se întâmplă în Algeria, o țară educată, al cărei guvern a fost privatizat de un cartel a trei ganguri. Nici cu cele din Libia, unde distrugerea Statului de către NATO și asasinatul lui Muammar Kaddafi, au făcut imposibil un acord între triburi, o condiție prealabilă pentru o soluție democratică.