Un om politic poate fi ateu, agnostic sau credincios. Faptul ca el pretinde ca-l serveste pe Dumnezeu, nu face din partidul lui politic o biserica.

Unii dintre cititorii nostrii au înteles rãu o cronica precedenta asupra evolutiei lumii musulmane. Voi clarifica deci chestiunile relative islamului, înainte de a descrie cît mai precis posibil situatia sa actuala.

În primul rînd, daca aveti o ideie fixa asupra islamului, înseamna ca nu cunoasteti decît una dintre formele sale, atît de diferita este aceasta religie, de la Maroc la Xinjiang. Fie pe planul liturgic sau juridic, nu exista nici o asemanare între islamul de la Sharjah si cel din Java.

Aceasta religie poate fi abordata, plecînd de la o lectura literala a Coranului, sau plecînd de la lectura sa contextualizata, sau înca, plecînd de la o critica asupra autenticitatii textului coranic actual.

În timpul primelor patru secole ale islamului, toti musulmanii erau de acord asupra nevoii de a interpreta Coranul, ceea ce sa tradus prin elaborarea a patru sisteme juridice diferite (hanafita, malekita, shafiita si hanbalita), conform culturilor locale. Însa la sfîrsitul secolului X, constatîndu-se expansiunea acestei religii, si temîndu-se ca ea va termina prin a se împarti, califul sunit a interzis sa se împinga interpretarea mai departe. Numai shiitii au continuat. De atunci, islamul se adapteaza asa cum poate exigentelor timpului sau.

Contrar aparentelor, daca se refuza sa se interpreteze textul, nu poate fi înteles asa cum el a fost scris, dar numai prin propria sa cultura. Stiind ca Mahomet a trait în Arabia, Sauditii considera de la sine, ca ei înteleg în mod spontan sensul Coranului, ca si cum societatea lor si limba lor, nu ar fi evoluat de 1400 de ani. Pentru ei, asa cum în secolul XVIII pentru Mohammed ben Abdel Wahhab, Mahomet a întarit valorile tribalismului nomad. Acestia sunt «wahhabitii».

De exemplu, Coran-ul condamna idolii, deci wahhabitii distrug statuile vechilor Dumnezei, ceea ce Mahomet nu a facut niciodata, însa corespunde culturii lor beduine. În secolul VIII, crestinii bizantini au înfruntat în mod asemanator pe «iconoclastii»sauditi, care distrugeau în numele lui Hristos decorarile bisericilor.
Tribalismul nomad nu cunoaste nici macar notiunea de Istorie. Wahhabitii au distrus casa profetului la Meca, deoarece ea devenise un loc de pelerinaj, deci dupa ei, idolatrie. Însa ei nu sau oprit acolo. Ei au distrus în acesti ultimi ani, întreagul vechi si minunat oras Meca, deoarece ei nu ofera din punct de vedere cultural, nici un interes acestor lucruri vechi.

Daca ne referim la lectura literala, suntem un «fundamentalist». În general, se întelege ca a trai ca tovarasii profetului. Suntem atunci, un «salafist», deoarece încercam sa ne apropiem de piosii antici («salafii»). Aceasta miscare, nascuta în secolul XIX în Egipt, a fost constituita în reactie wahhabismului, si era extrem de liberala. Deci, a devenit foarte represiva.
De exemplu, majoritatea salafistilor actuali, interzic consumarea de alcohol, însa anumiti sheici afirma contrariul, ca este licit sa se bea, însa cu moderatie. Toti îsi gasesc argumentarea lor în Coran care are trei pasaje aparent contradictorii asupra acestui subiect.
Toate religiile sunt confruntate cu aceasta posibilitate de a reproduce un trecut pe care nimeni nu-l poate reconstitui. De exemplu, în secolul XIX, miscarea carismatica la crestini, a dat loc la întelegeri opuse asupra sexualitatii, conform carora ele se bazeaza direct pe Evanghelii, sau pe moralul Epistolelor lui Pavel.

De cîtiva ani, sub influenta lucrarilor realizate de exegetii europeni asupra redactarii textelor biblice, cîtiva autori se chestioneaza asupra autenticitatii textului coranic.
În primul rînd, de mod a întari autoritatea lui, califul de la Damasc a facut fascicole din textele atribuite lui Mahomet, de la care el a constituit Coran-ul, si dupa aceea el a ars orice alte antologii. Totusi, cuvîntul «Mahomet», nu denumeste o persoana precisa, este un titlu acordat înteleptilor. Este deci posibil ca Coran-ul sa reproduca cuvintele a mai multi profeti, ceea ce pare ca coroboreaza prin prezenta stilurilor literare diferite în textul canonic.
Arheologii au descoperit texte coranice anterioare versiunii canonice. Exista diferente, cîte o data semnificative între aceste texte scrise cu alfabete diferite. În plus, Coran-ul canonic între timp era scris cu un afabet simplificat, care nu a fost complectat decît mai tîrziu, în secolul VIII. Aceasta transcriere, este ea însasi o interpretare, si este posibil ca ea sa fi fost cîte o data gresita.
Ca dovada, anumiti suri ai Coran-ului reiau texte mai antice, folosite de crestinii din regiune. Ele nu erau compuse în araba, însa în aramaica, si anumite cuvinte originale au fost conservate în textul definitiv. Lectura lor contemporana, este obiectul a nenumarate neîntelegeri. Astfel – fara suparare pentru kamikazii Daesh-ului care îsi asteapta recompensa lor în rai – cuvîntul «houri», înseamna «struguri albi», si nu «fecioarele cu ochii mari».

Pîna atunci, lucrurile sunt destul de simple: islamul este religia Coran-ului. Totusi, traditia acorda o importanta aproape egala legendei aurite a profetului, Hadithii. Este vorba despre carti scrise ades sute de ani mai tîrziu, de oameni care nu putea sa fi fost martorii faptelor pe care ei le raporteaza. Acestea, sunt mult mai numeroase, ca nu este posibil sa le obtii într-o singura viata. Ei ilustreaza opinii foarte diferite si opuse. Anumite dintre ele, sunt de un nivel intelectual uimitor, si pot sa serveasca pentru a justifica orice. Creditul ilegal acordat acestor scrieri fanteziste, a deformat în mod profund transmiterea mesajului coranic.

În practica, toate aceste discutii mascheaza una, esentiala: daca religia este aceea care încearca sa-l lege pe om la Dumnezeu, ea este în mod necesar locul la toate escrocheriile. Caci, cum se poate pretinde ca-l cunosti pe Dumnezeu, daca el este de o natura radical diferita si superioara noua? Si, presupunînd ca El se exprima prin profeti, cum se poate pretinde ca se întelege ceea ce El ne-ar fi spus? Notati ca, în aceasta perspectiva, chestiunea existentei lui Dumnezeu – adica – a unei constiinte superioare noua – nu are nici un sens. Este de exemplu, ceea ce sustinea la crestini, sfîntul Grégoire de Nazianze, sau sfîntul Francisco de Assis.

Continuînd în aceasta perspectiva, oamenii care cauta sa se apropie de Dumnezeu – adica – nu numai sa aplice Legea Lui, însa sa faca sa evolueze natura omeneasca, pentru a o face mai constienta – au tendinta sa-si împartaseasca experienta lor, si deci sa formeze Biserici. Pentru ca acestea sa functioneze, au tendinta de a forma, permanenti, preoti si imami. În toate religiile, clericii termina prin a se bucura de un statut intermediar între laici si Dumnezeu. Cu toate acestea, nici unul dintre fondatorii marilor religii, nu a creat el însusi nici Biserica, nici cler.

Asa precum Europa a cunoscut un formidabil retur cu marile invazii care au distrus imperiul roman (Hunii si Gotii), în acelasi mod lumea musulmana a cunoscut de asemenea un retur cun invaziile mongole (Gengis Khan si Tamerlan). Daca acest traumatism nu a durat decît trei secole în Europa, el a fost prelungit în mod artificial în lumea araba, de colonizarile otomane si europeene. Cu toate ca acest lucru nu are nimic de vazut cu crestinismul, nici cu cel al islamului, exista clerici care pretind ca aceste întoarceri îmapoi sunt consecinta pacatului care s-ar fi generalizat. Pentru a reveni la epoca de aur, este suficient sa urmaresti învatamintele lor, si nu sa le reconstruiesti.

În mod implacabil, clericii se angajeaza în politica, si pretind sa impuna viziunea lor asupra lucrurilor în numele lui Dumnezeu. Astfel, în Franta, o data ce traumatismul marilor invaziuni a fost depasit, cu toate ca de «drept divin», regalitatea laica a intrat în conflict cu papalitatea clericala. În lumea araba, care nu este decît o minoritate în sînul lumii musulmane, acest conflict a aparut cu decolonizarea si miscarile de independenta. Liderii nationalisti (Nasser, Ben Barka) sau ciocnit de Fratii musulmani. În timpul Razboiului rece, primii erau sustinuti de Sovietici, si ceilalti de Otan. Disolutia URSS-ului, a slabit tabara nationalista, si sa tradus printr-un val islamist. Mai mult înca, «primaverile arabe» au fost o operatiune a Otan-ului pentru a elimina definitiv pe nationalisti, în profitul Fratilor musulmani. Multimile care au sustinut aceste miscari, nu cautau în nici un mod sa instaureze democratiile. Dimpotriva, ele erau convinse ca plasînd Fratii musulmani la putere, ele creau o societate ideala si o noua epoca de aur islamica. Acestea au fost mai tîrziu deceptionate.

Partidul politic al Fratilor musulmani a fost reconstituit, în 1951, de serviciile secrete britanice, pe ruinele organizatiei homonime a lui Hassan el-Banna. El este matrita terorismului în lumea musulmana, care a format totalitatea sefilor organizatiilor teroriste, de la Ossama Ben Laden la Abou Bakr al- Baghdadi. Acest partid politic si organizatiile sale armate, lucreaza în colaboarare cu puterile imperialiste. Nu exista nimic religios în interiorul lor.

Este important de înteles ca Fratii musulmani si organizatiile lor jihadiste, Al-Qaïda si Daesh, nu sunt musulmanii radicalizati, asa cum îi place Occidentului sa pretinda. Este vorba de miscari politice, si nu religioase. Faptul ca ei citeaza de-a lungul timpului pasaje din Coran, nu face din ei religiosi. Sunt numai niste clericali.

Întoarcerea împotriva «primaverilor arabe» a debutat în iunie 2013, în Egipt unde 33 de milioane de cetateni au desfilat timp de 5 zile împotriva dictaturii Fratelui Mohamed Morsi, si pentru restabilirea ordinei constitutionale de catre armata. Totalitatea – fara exceptie – a partidelor politice si a organizatiilor religioase, sa unit împrejurul armatei împotriva Fratilor musulmani, adica, pentru laicitate si împotriva clericalismului. În lunile care au urmat, seful armatelor, generalul Abdel Fattah al-Sissi, care ambitiona sa fie ales presedinte, a transmis Arabiei Saudite documentele confiscate la sediul Fratilor. Ele marturiseau ca membrii Fratiei preparau din Qatar o detronare a Seouzilor. Raspunsul Riyad-ului nu sa facut asteptat: arestarea a cîtiva membrii ai Fratiei în Arabia, atentate în Qatar si sustinerea inconditionala a alegerii generalului al-Sissi.

Situatia Seouzilor era cu atît mai complicata ca:
 întreaga Fratie nu era implicata în complot ;
 ca, de la 1961, ei erau sponsorii Fratiei via Liga islamica mondiala ;
 si ca regimul lor era înclinat wahhabismului, deci clerical ca si Fratii musulmani.

Seouzii i-au dat carte blanche lui Nayef pentru a reprima revoltosii si pentru a stabili ordinea. Ei au actionat asa cum au facut-o în 1990 cu ocazia revoltei sourouristilor. În acel timp, un lider al fratilor musulmani, Mohammed Sourour, reusise sa convinga wahhabitii sauditi sa preia puterea. Au fost necesari 5 ani pentru a învinge rebeliunea [1].

Este acest trecut care a reaparut atunci cînd în luna mai 2017 presedintele Donald Trump a venit la Riyad sa cheme puterile musulmane pentru a termina cu Fratii musulmani. Seouzii au decis de aceasta data sa reactioneze, rupînd nu numai cu Fratia, însa abandonînd islamul politic. Sã fie bine înteles: faptul de a fi de partea laicitatii, nu schimba cu nimic acel de a fi fundamentalist, salafist. Monarhia regelui Salmane se afla pe aceeasi pozitie ca monarhia franceza a lui Filip cel Frumos. Pentru a însoti aceasta evolutie decisiva, consiliul familiei Seouzilor a acceptat prin 3 voci împotriva 4, sa pregateasca abdicarea regelui Salmane, sa puna capat regulii adelfice de succesiune la tron, sa sarã 2 generatii si sa-l desemneze pe printul Mohammed ben Salmane, ca fiind viitorul rege.

De partea lor, Qatar-ul si Fratia sau apropiat imediat de Turcia si de Pakistan. În special, ei au facut alianta cu Iran-ul, deci ei lupta înca împotriva Pazitorilor Revolutiei, pe cîmpurile de lupta sirian si yemenit, însa guvernul sheicului Rohani împartaseste conceptia lor clericala a islamului.

Aceasta reîntoarcere a Iran-ului scoate în evidenta opozitia între puterea sa politica si puterea sa militara. El se sprijina pe pactul conclus între Hassan el-Banna, fundatorul primei Fratii a Fratilor musulmani, si tînarul ayatollah Khomeiny. Un pact conform caruia Fratii nu ar lansa un razboi de religie între suniti si shiiti, angajament care a zburat în tãndãri cu Daesh-ul. Mai ales, el se sprijina pe ambiguitatile Revolutiei din 1979, în acelasi timp miscare laica anti-imperialista si procesus indentitar clerical, si pe evolutia functiunii Ghidului Ali Khamenei, în acelasi timp lider al revolutiei mondiale si politician local însarcinat de echilibrele între factiuni.

În vederea a 13 exigente transmise de Arabia Saudita si de Egipt, Qatar-ului, este putin probabil ca conflictul între laici si clericali sa se rezolve în mod rapid. Chestiunea se pune de a sti, daca Occidentalii vor întelege ceea ce se joaca la ora actuala în «Orientul-Mijlociu extins». Ei, care îl prezentau pe presedintele Ahmadinejad ca un clerical, ei conform carora Fratele Morsi nu a fraudat alegerea sa, si fusese rasturnat de o lovitura de Stat; ei care pretind ca Libia si Siria nu au fost atacate din exterior, dar au fost teatrul unei revolutii democratice. Mintind atîta, se pierde contactul cu realitatea.

Traducere
Light Journalist

[1Este în acest context ca seful serviciilor secrete, printul Turki, la exfiltrat pe agentul sau Oussama Ben Laden catre Sudan