« NATO Go Home ! »

Președintele Trump își va consacra ultimul an al primului său mandat aducându-i pe Boys acasă. Toate trupele americane staționate în Orientul-Mijlociu extins și în Africa ar trebui să se retragă. Cu toate acestea, această retragere a soldaților nu va însemna în nici un fel sfârșitul guvernării SUA în aceste regiuni ale lumii. Dimpotrivă.

Strategia Pentagonului

Din 2001 – și acesta este unul dintre principalele motive ale atacurilor din 11-Septembrie – Statele Unite au adoptat în secret strategia prezentată de Donald Rumsfeld și de amiralul Arthur Cebrowski. Aceasta a fost menționată în revizuirea armatei de la Sol de colonelul Ralf Peters la două zile după atentate [1], și confirmată cinci ani mai târziu prin publicarea hărții statului-major al noului Orient-Mijlociu [2]. Ea a fost detaliată de asistentul amiralului Cebrowski, Thomas Barnett, într-o carte pentru marele public, The Pentagon’s New Map (Noua hartă a Pentagonului) [3].

Este vorba de a adapta misiunile armatelor SUA la o nouă formă de capitalism, dînd primatul Finanțelor asupra Economiei. Lumea trebuie sa fie împărțită în două. Pe de o parte, State stabile integrate în globalizare (ceea ce include Rusia și China); pe de altă parte, o vastă zonă de exploatare a materiilor prime. Din acest motiv, este convenient să fie considerabil slăbite, în mod ideal distruse, structurile de stat ale țărilor din această zonă, iar renașterea lor trebuie să fie împiedicată prin toate mijloacele. Acest «haos constructor», potrivit expresiei lui Condoleeza Rice, nu trebuie să fie confundat cu conceptul rabinic cu același nume, chiar dacă susținătorii teopoliticii au făcut totul pentru. Nu se pune problema distrugerii unei ordini proaste, pentru a reconstrui una mai bună, ci de a distruge orice formă de organizare umană pentru a împiedica orice formă de rezistență, și pentru a permite corporațiilor transnaționale să exploateze această zonă fără constrângeri politice. Prin urmare, este un proiect colonial în sensul anglo-saxon al termenului (a nu se confunda cu o colonizare de populare).

Începînd punerea în aplicare a acestei strategii, președintele George Bush fiul, a vorbit de un «război fără sfârșit». Într-adevăr, nu mai este o chestiune de a câștiga războaie și de a înfrânge adversarii, ci de a le face să dureze cât mai mult timp posibil, «un secol», spusese el. De fapt, această strategie a fost aplicată în «Orientul-Mijlociu extins», adică într-o zonă mergînd de la Pakistan la Maroc, și care acoperă întregul teatru de operațiuni al lui CentCom, și partea de Nord al lui AfriCom. În trecut, GI’ii garantau accesul Statelor-Unite la petrolul Golful Persic (doctrina Carter). Astăzi, ele sunt prezente într-o zonă de patru ori mai vastă, și ambitionează sa răstoarne orice formă, de orice fel de ordine. Structurile de stat ale Afganistanului din 2001, ale Irakului din 2003, ale Libiei din 2011, ale Siriei din 2012 și ale Yemenului din 2015, nu mai sunt în măsură să-și apere cetățenii. Contrar discursului oficial, nu s-a pus niciodată problema răsturnării guvernelor, ci mai degrabă distrugerea Statelor, și de a împiedica reconstrucția lor. De exemplu, situația populațiilor din Afganistan nu s-a îmbunătățit odată cu căderea Talibanilor acum 19 ani, ci se înrăutățește inexorabil pe zi ce trece. Singurul contra-exemplu ar putea fi cel al Siriei, care, în conformitate cu tradiția sa istorică, și-a păstrat Statul în ciuda războiului, a absorbit loviturile, și deși ruinată în prezent, a traversat furtuna.

Remarcăm în trecere că Pentagonul a considerat întotdeauna Israelul ca pe un Stat european și nu ca pe un mijlociu-oriental. Prin urmare, el nu este preocupat de această vastă agitare.

În 2001, colonelul Ralf Peters entuziast asigura că epurarea etnică «funcționează!» (sic), dar că legile de război, interziceau Statelor Unite să le practice ele înșiși. De unde, transformarea lui Al-Qaeda și crearea Daesh-ului, care au făcut pe socoteala Pentagonului ceea ce el a vrut, dar nu putea să o întreprindă public.

Pentru a înțelege pe deplin strategia Rumsfeld/Cebrowski, este necesar să o distingem de operațiunea «Primăverilor Arabe», concepută de Britanici, după modelul «Marii Revolte Arabe». Scopul era de a pune Frăția Fraților musulmani la putere, asa cum Lawrence al Arabiei a pus Wahhabiții la putere în 1915.

Occidentalii, în general, nu au nici o viziune a Orientului Mijlociu extins, ca regiune geografică. Ei nu cunosc decît anumite țări, și le percep pe fiecare, ca fiind izolate unele de altele. În acest fel, ei se conving ei înșiși, că evenimentele tragice pe care le suportă aceste popoare au toate motive speciale, aici un război civil, acolo răsturnarea unui dictator însetat de sânge. Pentru fiecare țară, ei au o istorie bine scrisă a motivului dramei, dar ei nu au niciodată una care să explice că războiul dureaza îndelung, și cu siguranță nu doresc să fie întrebați despre asta. De fiecare dată, ei denunță «inadecvarea Americanilor» care nu ar sti să pună capăt războiului, uitând că ei au reconstruit Germania și Japonia după al Doilea Război mondial. Ei refuză să constate că timp de două decenii Statele-Unite au pus în aplicare un plan declarat în prealabil, cu prețul a milioane de decese. Ei nu se văd niciodată ca responsabili a acestor masacre.

Statele Unite ele-însisi neagă că conduc această strategie în fața cetățenilor săi. De exemplu, inspectorul general însarcinat cu investigarea situației din Afghanistan, a scris un raport în care deplângea nenumăratele oportunități ratate ale Pentagonului de a aduce pacea, atunci când mai precis acesta nu a voit-o.

Intervenția rusă

Pentru a pulveriza toate Statele din Orientul-Mijlociu extins, Pentagonul a organizat un absurd război civil regional în modul în care el a inventat războiul inutil dintre Irak și Iran (1980-1988). În cele din urmă, președintele Saddam Hussein și ayatollahul Khomeini și-au dat seama că ei se omorau între ei degeaba, și au făcut pace împotriva Occidentalilor.

De data aceasta este opoziția dintre sunniți și șiiți. Pe de o parte, Arabia Saudită și aliații săi, pe de altă parte, Iranul și ai ei. Nu contează dacă Arabia Saudită wahhabită și Iranul khomeinist au luptat împreună sub comanda NATO în timpul războiului din Bosnia-Herțegovina (1992-1995), sau că multe trupe ale «Axei Rezistenței» nu sunt șiite (100% din Palestinienii Jihadului islamic, 70% din Libanezi, 90% dintre Sirieni, 35% dintre Irakieni și 5% dintre Iranieni).

Nimeni nu știe de ce aceste două părți se luptă între ele, dar li se cere să se sângereze între ele.

Oricum ar fi, în 2014, Pentagonul se pregătea să fie recunoscute două noi State, în conformitate cu harta obiectivelor lui: «Kurdistanul liber» (fuziunea Rojavei siriene și a Guvernoratului kurd din Irak, la care o parte a Iranului și tot Estul Turciei trebuiau să fie ulterior adăugate), și «Sunnistanul», (compus din partea sunnită a Irakului și a Estului Siriei). Distrugând patru State, Pentagonul deschidea calea pentru o reacție în lanț, care la rândul ei trebuia să distrugă întreaga regiune.

Rusia a intervenit atunci militar și a facut să fie respectate granițele celui de-al Doilea Război Mondial. Este de la sine înțeles că acestea sunt arbitrare, decurgînd din acordurile Sykes-Picot-Sazonov din 1915, și uneori dificile de suportat, dar modificarea lor prin sânge, este și mai puțin acceptabilă.

Comunicatul Pentagonului s-a prefăcut întotdeauna că ignora ceea ce se găsea în joc. Atât pentru ca să nu-și asume public strategia Rumsfeld/Cebrowski, cât și pentru că el asimilează aderarea Crimeei la Federația Rusă, la o lovitură de forță.

Modelarea partizanilor strategiei Rumsfeld/Cebrowski

După doi ani de lupte acerbe împotriva președintelui Trump, ofițerii generali ai Pentagonului, dintre care aproape toți au fost antrenați personal de amiralul Cebrowski, i s-au supus, sub condiții. Ei au acceptat să nu:
– creeze un Stat terorist (Sunnistanul sau Califatul);
– sa modifice frontierele prin forță;
– sa mențină trupele SUA pe câmpurile de luptă ale Orientului-Mijlociu extins și ale Africii.

În schimb, ei i-au ordonat procurorului lor loial Robert Mueller, pe care îl folosiseră deja anterior împotriva Panama (1987-1989), Libiei (1988-1992) și cu ocazia atentatelor din 11-Septembrie 2001, să îngroape investigația asupra Russiagate.

Totul s-a desfășurat atunci, ca o hârtie pentru muzică.

Pe 27 octombrie 2019, președintele Trump a ordonat executarea califului Abu Bakr al-Baghdadi, principala figură militară a taberei sunnite. Două luni mai târziu, pe 3 ianuarie 2020, a ordonat pe cea a generalului iranian Qassem Soleimani, principala figură militară a Axei Rezistenței.

Arătînd astfel că el rămînea stăpânul jocului, eliminînd cele mai simbolice personalități ale ambelor părți, revendicîndu-le, și fără a suporta represalii semnificative, secretarul de Stat Mike Pompeo dezvăluia aranjamentul final, pe 19 ianuarie, la Cairo. El prevede să continue strategia Rumsfeld/Cebrowski nu cu armatele SUA, ci cu cele ale NATO, incluind Israelul și țările arabe.

Pe 1 februarie, Turcia își oficializa ruptura cu Rusia, asasinînd patru ofițeri ai FSB în Idleb. Apoi, președintele Erdogan se ducea în Ucraina scandând motto-ul Banderiștilor (legionarii ucraineni ai celui de-al Treilea Reich, împotriva Sovieticilor) cu Garda Națională Ucrainiană, și îl primea pe șeful Brigăzii islamiste internaționale (Tătarii anti-Ruși), Moustafa Djemilev (numit «Mustafa Kirimoglu»).

Pe 12 și 13 februarie, miniștrii Apărării din Alianța Atlantică au luat act de retragerea inevitabilă a forțelor SUA și de viitoarea dizolvare a Coaliției Internaționale împotriva Daesh. Deși au subliniat că ei nu dislocau trupe de luptă, ei au acceptat să-și trimită soldații pentru a-i antrena pe cei ai armatelor arabe, adică să supravegheze luptele de pe teren.

Formatorii NATO vor fi desfășurați în principal în Tunisia, Egipt, Iordania și Irak.

Astfel:

– Libia va fi încercuită la Vest și la Est. Cele două guverne rivale ale lui Fayez el-Sarraj – sprijinite de Turcia, Qatar și deja 5.000 de jihadiști veniți din Siria via Tunisia — și ale mareșalului Khalifa — susținute de Egipt și de Emirate — vor putea să se omoare între ei pe veșnicie. Germania, foarte fericită să-si recâștige rolul internațional de care a fost lipsită de la al Doilea Război Mondial, va face pe musca diligenței, dizertînd despre pace pentru a acoperi gemetele agonizanților.

– Siria va fi înconjurată din toate părțile. Israelul este deja membru de facto al Alianței Atlantice și bombardează pe cine dorește, când dorește. Iordania este deja «cel mai bun partener mondial» al NATO. Regele Abdullah al II-lea a venit sa se întrețină îndelung la Bruxelles cu Secretarul General al Alianței, Jens Stoltenberg, pe 14 ianuarie, și sa participe la o reuniune a Consiliului Atlantic. Israelul și Iordania au deja un birou permanent la sediul Alianței. Irakul va primi de asemenea formatori ai NATO, deși parlamentul său tocmai a votat retragerea trupelor străine. Turcia este deja membră a Alianței, și controlează Nordul Libanului multumită lui Jamaa islamiya. Împreună, ele vor fi în măsură să pună în aplicare Legea SUA «Caesar» interzicînd oricărei companii, de oriunde va fi, de a ajuta la reconstruirea acestei țări.

Astfel, jefuirea Orientului-Mijlociu extins, care a început în 2001, va continua. Populațiile martirizate din această regiune, a căror singură greșeală este de a se fi separat, vor continua să sufere și să moară în masă. Statele-Unite își vor păstra soldații lor la ele acasă, la cald, nevinovați, în timp ce Europenii vor trebui să-și asume crimele generalilor SUA.

Potrivit președintelui Trump, Alianța și-ar putea schimba numele și poate ar putea deveni NATO-Orientul Mijlociu (NATO-MO/NATO-ME). Funcția sa anti-Rusă va trece pe planul doi, în profitul strategiei sale, de a distruge zona neglobalizată.

Întrebarea se pune, de a sti cum vor reacționa Rusia și China la această redistribuire a hărților. China are nevoie de acces la materiile prime din Orientul-Mijlociu pentru a se dezvolta. Prin urmare, ea ar trebui să se opună acestei pretenții occidentale, deși disponibilitatea sa militară este încă incompletă. Dimpotrivă, Rusia și vastul său teritoriu sunt autosuficiente. Moscova nu are nici un motiv material pentru a lupta. Rușii ar putea fi chiar ușurați de noua orientare a NATO. Este deci probabil că, din motive spirituale, ei nu vor lasa să cada Siria, și poate vor sprijini alte popoare din Orientul-Mijlociu extins.