Cele două Franțe

Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

22 – Căderea Jamahiriyei arabe libiene

Să revenim la război. Franța este țara cea mai implicată în operațiunile militare împotriva Libiei, totzalizînd o treime din ele, în timp ce Statele Unite ele însuși nu realizează decît o cincime, și Regatul Unit doar o zecime.

Inițial, armatele aliate sunt coordonate simplu între ele. Cu toate acestea, începând cu 31 martie 2011, Washingtonul impune comanda unica a NATO. Armata franceză trece sub ordinele amiralului american James G. Stavridis și a adjuncților săi, generalul canadian Charles Bouchard, generalul american Ralph J. Jodice II și vice-amiralul italian Rinaldo Veri. Alte State ne-membre ale Alianței sunt implicate în noua coaliție «a la carte».

În consecință, statul major francez nu cunoaște din strategia generala a razboiului decît ceea ce i s-a ordonat să facă, și ceea ce NATO a avut binevoința să-i dezvaluie. În plus, forțele franceze implicate, sunt în mare parte subechipate și neomogene, astfel încât ele sunt extrem de dependente de NATO.

La începutul războiului, Franța participa la măcelul a 40.000 de oameni ai armatei libiene regrupați lângă Benghazi, probabil crezând că se pregăteau să masacreze populația. În timpul următoarelor cinci luni, ea se mulțumeste să bombardeze obiectivele care îi sunt atribuite. Cu toate acestea, ea dispune de câteva trupe terestre însărcinate cu coordonarea cu insurgenții. Deci, ea trebuie să se confrunte cu evidența, și să admită motivele reale ale dezordinii comenzii inițiale: insurgenții înarmați sunt puțin numeroși, și ei sunt în principal ieșiți din Grupul islamic care luptă în Libia (GICL), adica al lui Al-Qaïda.

Ministrul Apărării Gérard Longuet este informat cu exactitate despre demonstrațiile uriașe organizate de Muammar Kadhafi în Tripolitaine și în Fezzan, împotriva NATO. Imediat, el expune în particular Președintelui Sarkozy, opoziția sa față de acest război [1]. Lui, i se alătura în special ministrul de Interne și fostul secretar general al Élysé-ului, Claude Guéant, care știe mult mai mult decât el. Un al treilea om, directorul central al securitatii interioare, Bernard Squarcini, le aduce ajutorul sau.

Pe 29 martie, Regatul Unit și Franța organizează o întâlnire la Londra cu principalii lor aliați. Se convine ca salariile plătite membrilor CNTL, sa fie plătite cu fondurile libiene înghețate, prin intermediul lui Libyan Information Exchange Mechanism (LIEM). Această decizie este de două ori contrară Dreptului internațional. Acesta interzice interferența într-un conflict național plătind adversarii - acestia trebuind să fie considerați ca spioni - și este, bineînteles, interzisă devierea fondurilor înghețate în profitul lor.

Este numai în această perioadă că Nicolas Sarkozy, ia cunoștință de comoara de care dispune Libia: 150 de miliarde de dolari, dintre care 143 de tone de aur, și aproape tot atîtea tone de argint. Claude Guéant este autotizat să-l trimită pe fostul director al Poliției naționale, prefectul Édouard Lacroix, ca să negocieze cu Kadhafi o retragere franceză, în schimbul unei părți din această comoară.

Lucrurile se complica, pe 14 mai, cu arestarea la New York a directorului general al Fondului monetar internațional, Francezul Dominique Strauss-Kahn. Dacă neutralizarea rivalului său socialist este o veste bună pentru Nicolas Sarkozy, ceea ce el învață cu această ocazie, îl întărește în dorința lui de a obține cel mai mare profit din războiul împotriva Libiei. Strauss-Kahn a fost arestat în drum spre Tripoli prin Berlin, și urma să-l întâlnească pe Muammar Kadhafi cu un colaborator al lui Angela Merkel. Intîlnirea trebuia să se raporteze la experiențele monetare ale Libiei (cum să fie fără dolarul american și Francul CFA?). Trebuia să fie obiectul unui raport la G8 din Deauville, câteva zile mai târziu. Evident, Strauss-Kahn a căzut într-o capcană întinsă de oamenii care-i cunosc bine antecedentele. Oricât s-au grăbit avocații lui la Tel Aviv pentru ca să-i caute ajutor, nimic nu sa facut în legătură cu asta. Încă o dată, partizanii complexului militar-industrial au prevalat asupra banilor fără țară [2].

În timp ce negocierile secrete franco-libiene progresează, subsecretarul de Stat Jeffrey Feltman intervine de la Washington, și obligă Parisul să le întrerupă imediat.

Nicolas Sarkozy, David Cameron și emirul Al-Thani creează o nouă bancă centrală libiană și o nouă companie petrolieră, care va funcționa cu Total și BP. CNTL este autorizat să vândă el însuși petrolul libian pe piața internațională, sub controlul Qatarului, și să-și păstreze profiturile. Momeala câștigului a fost prea puternică și nimeni nu a putut aștepta sfârșitul conflictului. Într-o scrisoare adresată emirului, CNTL confirmă că alocă 35% din petrolul brut, Franței; o cotă-parte care corespunde proporției bombardamentelor franceze în raport cu ansamblul celor ale Coaliției.

Odată Cyrenaica separată de restul Libiei și petrolul său din nou exploatat, mai nimic semnificativ are loc pe câmpul de luptă. Locuitorii din Benghazi recăpătîndu-și independența, nu se mai consideră interesați de viitorul Tripolitaniei și al Fezzanului.

În cele cinci luni acare urmează, mai multe personalități franceze se deplasează în Libia. Este în mod notabil cazul avocaților Roland Dumas și Jacques Vergès. Cei doi oameni propun Libienilor să le apere interesele, și să facă să fie ridicată gheața ilegală a celor 400 de milioane de euro din activele lor din Franța. Ei cer să fie plătiți proporțional cu sumele în joc și părăsesc Tripoli cu 4 milioane de euro în numerar, ca un avans. Apoi, ei trimit un fax manuscris lui Alain Juppé, cerându-i să precizeze pe baza cărui titlu a avut loc înghețarea. Jamahiriya prăbușindu-se în luna august, ei nu vor îndeplini niciodată munca pentru care au fost plătiți cu generozitate.

Un alt avocat, Marcel Ceccaldi, acceptă să-l apere pe Khaled Al-Hamedi - fiul tovarășului de arme al lui Kadhafi - după ce soția lui și copiii lui fjusesera vizați și uciși de NATO pentru a face presiune asupra lui [3]. El lansează de asemenea mai multe proceduri în fața tribunalelor internaționale africane, cu scopul de a permite, ulterior, să dispună de o jurisprudență favorabilă în fața Organizației Națiunilor Unite. După înfrângere, acest vechi prieten al lui Gérard Longuet devine consilierul șefului cabinetului Ghidului, și negociază ridicarea procedurilor împotriva lui, în schimbul nepublicării înregistrărilor conversațiilor cu Ziad Takieddine în timpul negocierilor, și plata campaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy. Deși Ceccaldi este, de asemenea, un aventurier, el respectă cu scrupulozitate angajamentele sale, chiar și după căderea Jamahiriyei.

Fostul Prim-ministru Dominique de Villepin, vine la Djerba (Tunisia) și solicită o audiență la Tripoli. El a redevenit avocat și-l reprezinta pe emirul Qatarului. El este însoțit de un prieten al Președintelui Sarkozy, Alexandre Djouhri, care a facut deja pe intermediarul cu Libia. El este purtătorul unei propuneri de predare în schimbul unui permis de trecere pentru Gaddafi și familia sa. Ei primesc emisarii veniți să întrebe despre semnificația călătoriei lor, dar în cele din urmă nu sunt autorizați să intre în Libia.

Din partea mea, invitat de fiica ghidului, Aisha Kadhafi, am venit să văd ce se întâmplă la fața locului. Aveam sentimentul că fusesem manipulat, deoarece Fidel Castro î-mi vorbise cu admiraţie despre Muammar Kadhafi, căci «Comandantul» nu se exprima în mod lejer. Remarchez că, cartierele din Tripoli pe care Consiliul Drepturilor Omului al Națiunilor Unite le anunțase demolate de aviația libiană, nu au fost niciodată bombardate. Observ că dreptul internațional este favorabil Jamahiriyei, și întocmesc un plan pentru a restabili adevărul și pentru a salva țara pe plan diplomatic. Cu toate acestea, șeful serviciilor secrete, Abdullah Senussi, este convins că eu sunt un spion. Așa că sunt pus în așteptare, timpul de a verifica al meu curriculum vitae. Franța trimite apoi o pseudo delegație de sprijin pentru Libia, compusă din «militanți» atașati cu toții Serviciilor de Informații generale. Ei au un dosar care atestă opoziția mea față de acordul dintre Libia și administrația Bush; declarații dure de care nu m-am ascuns niciodată, și care conduseseră Aisha Kadhafi să mă facă să vin pentru a verifica faptele eu însumi. Această demers are rezultatul opus celui așteptat: în timp ce ministrul Afacerilor externe, Moussa Koussa, dezerteaza și se alătură Britanicilor, Muammar Kadhafi mă face sa intru în guvern, mă însărcinează să negociez diverse alianțe și să pregătesc Adunarea generală a ONU în septembrie la New York. Deoarece nu doresc să fiu plătit pentru o acțiune politică, s-a convenit că, dacă reușesc să fac ca intervenția NATO să fie declarată ilegală de Organizația Națiunilor Unite, voi conduce redactia unui canal de televiziune în limba engleză, pentru care sunt achiziționate studiouri în Malta sub președinția lui Khaled Bazelya. Cu toate acestea, nu voi avea decît o putere relativă, pentru că Muammar Kadhafi va continua să negocieze printr-un alt canal cu Israelul, Franța și Statele Unite.

Guvernul a dezertat în mare parte. Nu au mai rămas decît șase miniștri, dintre care doi sunt incapabili. Cu toate acestea, în ciuda aparențelor, pozițiile lor rămân neclare. Unii, ca cel al Petrolului, Choukri Ghanem, pretinde să dezerteze pentru a-și recăpăta dreptul de a circula în Europa și pentru a debloca fondurile libiene. Toată lumea, suspectă de toată lumea. Suspectat de a fi trecut la inamic, Ministrul Abdul Ati Al-Obeidi este arestat și torturat de Abdullah Senussi o zi de întreagă. E o neînțelegere. Conștient de faptul că el poate salva încă poporul său, el își continuă eroic munca cu dificultate, fără a spune nimic.

Ca și Ghidul său, Jamahiriya arabă libiană nu are nici o politică de alianță. Odată războiul început, ea nu mai are ca prieteni decît cîteva State africane, dintre care, Africa de Sud, plus Cuba, Siria și Venezuela. Rusia lui Dmitry Medvedev a trădat-o, provocînd o reacție puternică din partea ambasadorului Vladimir Chamov - care este îndepărtat din functiile lui - și de Prim-ministrul Vladimir Putin, care își așteaptă momentul [4]. China, cu care ea are o dispută puternică în Cornul Africii, refuză să ia o poziție. Mai rău, împinsa de vânt, o parte din foștii săi aliați îi întorc spatele. Este în special cazul Președintelui Abdoulaye Wade din Senegal. După ce a fost mult timp deosebit de răsfățat de Kadhafi, el este primul care îl condamnă și face sa fie cunoscut.

Mă tem că afacerea imamului Moussa Sader, dispărut în Libia sau în Italia în 1978, va îngreuna reconcilierea cu Șiiții. Nu este cazul. Se pare că, în ciuda declarațiilor publice ale liderilor libanezi, există o îndoială cu privire la adevărata sa personalitate. El a fondat Amal, Mișcarea dezmoșteniților, (acum prezidată de miliardarul Nabih Berri) și a scos șiiții libanezi din condiția lor. Dar pentru unii, el ar fi fost un spion al Șahului, care ar fi jucat un rol în scindarea Hezbollahului cu partidul său.

Acord o mare importanță pentru a reconecta legăturile cu Iranul, care acceptă să primească o delegație la un foarte înalt nivel, și cu Rezistența libaneză. Recunosc printre jurnaliștii prezenți în Tripoli, pe fotograful american Tara Todras-Whitehill, despre care, stiu ce rol a jucat ea pentru Mossad în asasinarea lui Rafik Hariri. Prin urmare, propun să o rețin în Tripoli, să informez Libanul, și să-i pregătesc extrădarea ca semn al bunăvoinței. Eroare din partea mea: Muammar Kadhafi îsi continuă contactele sale cu Israelienii și trimite unul dintre copiii lui să negocieze în Tel Aviv. Abdallah Senussi ezita din nou să mă aresteze. Todras-Whitehill mă provoacă atunci când ne întâlnim din nou.

Ghidul se scufundă în irațional. El găzduiește o beduină care intră în transă. Prin glasul ei, îngerii vorbesc cu el. Ea îl convinge că totul se va sfârși cu bine. La un moment dat, Statele Unite se vor retrage, așa cum au împins la conflict. Fără explicație. Această femeie și familia ei poartă o obscurantism greu. Nicio discuție nu este posibilă. Când pun întrebări ingenioase, tatăl ei îmi spune că el «accepta să vorbească cu necredinciosul» - eu în acest caz - că «acest lucru nu îl deranjează».

La 27 iunie, armata franceză bombardează antena emițatoare a televiziunii libiene, în momentul exact în care Youssef Shakir, jurnalist vedetă și fost membru al Al-Qaeda, î-mi dă cuvântul.

Crezând că ar putea lua opinia publică ca martor, Jamahiriya a permis presei străine să acopere conflictul. Sute de jurnaliști aleargă din toată lumea pentru a vedea urmele bombardamentelor NATO. Se întîmplă că aceștia au ratat ținta, au lovit o clădire și au lăsat a alta neatinsă. Se pare că, în fiecare dintre aceste cazuri, o a doua lovitură urmează imediat trecerea jurnaliștilor. În imposibilitatea de a identifica cine este în contact cu NATO, Muammar Kadhafi decide să regrupeze pe toți jurnaliștii la Hotelul Rixos, și să permită ieșirile lor, doar însoțite de ofițeri de poliție. Birourile purtătorului de cuvânt al guvernului, Moussa Ibrahim, sunt de asemenea insatalate acolo. În timp ce echipa sa lucrează în întregime, toate computerele sunt brusc piratate. Datele defilează cu toata viteză pe ecrane și clapele nu mai răspund. Trebuie să tai curentul pentru a opri piratarea. Din nou, este imposibil de știut care «jurnaliști» au organizat această operațiune. Abdullah Senussi decide atunci să utilizeze software-ul pe care la cumpărat de la o companie franceză. Acesta permite să pirateze totalitatea e-mailurilor într-un cont de la crearea lui, intrînd în memoria serverului care le stochează. Rezultatele sunt uimitoare. Aproape toți jurnaliștii prezenți, inclusiv Francezii, cu excepția Rușilor, a Sud-Americanilor și a corespondentului lui AFP, sunt spioni care lucrează în principal pentru CIA și MI6. Înainte de a veni în Libia și de la computerele pe care nu le-au transportat cu ei, ei au făcut schimb de fișiere, fie de dosare de candidatură, fie de comenzi de misiune prin e-mail cu centrala lor.

În general, echipele de televiziune sunt compuse din trei sau patru persoane. Jurnalistul de război care apare pe ecran este un corespondent al centralei, care îi furnizează informații despre toate teatrele de operațiuni. Cea mai mare au acoperit războaiele din Afganistan și Irak, înainte de a veni în Libia - în ciuda aparențelor, ei nu sunt numerosi. Doi tehnicieni asigura luarea de imagini și de sunet. Acestia sunt în general membri ai Forțelor speciale sub acoperire. În cele din urmă, echipele americane includ, în plus, un producător, care este de fapt, un agent operativ în misiune.

Bombardamentele zilnice, deși în general extrem de orientate, rănesc sau ucid partea lor de «victime colaterale». În plus, anumite ținte sunt alese în mod criminal, așa cum fac escrocii, pentru a marca spiritele și pentru a-i constrînge la supunere.

Politica se desfășoară în trei clădiri: toți liderii politici, cu excepția Ghidului, au fost regrupați împreună pentru siguranța lor la hotelul Radisson Blue; invitații străini sunt primiți la Corinthia, care va găzdui guvernul provizoriu; în timp ce jurnaliștii sunt monitorizați la Hotelul Rixos, care va fi parțial distrus.

O întâlnire secretă este organizată la Joint Force Command din Napoli de către NATO. Franța este reprezentată de ministrul său al Afacerilor externe, Alain Juppé, și nu de ministrul Apărării, Gérard Longuet, care se opune războiului. În 2004, Juppé, fost Prim-ministru, a fost condamnat de Curtea de Apel din Nanterre, la 14 luni de închisoare suspendată și un an de ineligibilitate pentru asumare ilegală de interese. Această decizie, care a fost deosebit de indulgentă - el fusese condamnat la 10 ani de ineligibilitate în primă instanță, l-au condus să părăsească Franța și se stabilească pentru un an în Quebec. De fapt, el a petrecut săptămâni lungi la Washington și, din ambiție, a devenit un neoconservator. Când a fost întrebat despre prezența sa la reuniunea de la Napoli, biroul lui Alain Juppé a răspuns că nu a putut merge acolo pentru că era în vacanță la acea dată.

Pentru a forma armata de eliberare națională, Franța i-a ales pe generalii Abdelfattah Younes și Khalifa Haftar. Primul a fost până în februarie unul dintre tovarășii lui Kadhafi. Nu se cunoaște modul în care DGSE a reușit să-l returneze. Cu toate acestea, el continuă să mențină relații cu Saif el-Islam Kadhafi. Haftar și-a trădat țara cu ocazia războiului din Ciad. El a lucrat pentru Franța și Statele Unite înainte de a fi forțat să fugă și să se stabilească în Langley (SUA), în apropiere de sediul CIA. Cu toate acestea, Younès a fost arestat, torturat, mutilat și ucis la sfârșitul lunii iulie. Corpul său este parțial ars și mîncat. Deși fiecare s-a prefăcut că ignoră ceea ce s-a întâmplat, el a fost executat – în urma unei capcane pe care i-a întins-o Mustafa Abdel-Jalil - prin oamenii lui Abdelhakim Belhadj (Al-Qaeda), reuniți în sînul Brigadei pe 17 februarie.

Chiar înainte de începerea întâlnirii de la Napoli, un negociator secret trimis de Nicolas Sarkozy părăsește Tripoli într-o barcă cu motor. Decizia a fost deja luată pentru a termina cu asta. Capcana se închide. Începînd de acum, va fi imposibil să intrăm și să ieșim din Tripoli, prin aer, pe uscat și pe mare. Între timp, Parlamentul francez autorizează atacul asupra Libiei. În Adunarea națională, unde se ignoră tot ceea ce plănuieste în spatele scenei, președintele grupului sarkozyst, Christian Jacob, nu ezită să ofere un tribut ipocrit soldaților în misiune. «Acești soldați, deseori foarte tineri, s-au angajat să apere țara noastră și valorile noastre, riscându-și viața. Știm ce le datorăm și toată Franța este conștientă de valoarea sacrificiului lor». În timp ce dezvăluie că aceștia sunt trimiși exclusiv ca parte a unui război de cucerire colonială, foarte departe de valorile republicane: «Steagul francez flutură în Benghazi, și este pentru noi o sursă de mândrie imensă», urlă el sub aplauzele confraților săi.

În timp ce le explic prietenilor mei că Consiliul atlantic nu va autoriza niciodată ca NATO să anuleze mandatul Consiliului de securitate al ONU și să bombardeze Tripoli, Washingtonul calcă în picioare statutul Alianței. Formând o conspirație, el reunește un «Comitet de Apărare" secret la Napoli. Doar cele mai apropiate State sunt invitate (Franța, Italia, Regatul Unit,Turcia) și cîțiva prieteni din regiune (Arabia Saudita, Israel, Qatar). Împreună, ei definesc modul în care vor folosi resursele NATO și pun Consiliul atlantic în fația faptului împlinit.

Înregistrarea deciziilor acestei întâlniri, specifică țintele fiecărei unități. Printre ele, Forțele speciale franceze primesc misiunea de a mă elimina. Anunțuri de căutare – referitoare la aproximativ 15 libieni și eu - sunt distribuite în Tripoli, a doua zi după căderea lui. Cu tovarășii mei, eu trec cu toate acestea, prin ochiurile plasei, datorită Statelor și persoanelor - ca Walter E. Fauntroy, un fost membru al Congresului Statelor-Unite și fostul asistent al lui Martin Luther King Jr –, inclusiv echipele de televiziune franceză și rusă care tocmai sosesc. La reîtoarcere în țara lui, Fauntroy va mărturisi că el însuși a văzut soldații francezi și danezi din armata regulată alături de Al-Qaeda, decapitînd Libieni.

Capturarea orasului Tripoli este un potop de foc, timp de trei zile. Aproximativ 40.000 de persoane sunt ucise fără a distinge armata de civili, reproducînd masacrul comis de trupele italiene în 1911. Toate barajele situate la intersecțiile principale ale orașului sunt bombardate, apoi elicopterele britanice coboară pe străzi pentru a metralia fără discriminare pe toți cei prezenți. Orașul nu a fost apărat în mod corespunzător deoarece guvernatorul său militar fusese corupt de NATO, și-și trimisese soldații acasă, exact înainte de atac.

În timpul bătăliei, Muammar Kadhafi se refugiază într-un buncăr situat sub hotelul Rixos, unde «jurnaliștii» străini au fost în prealabil regrupați. Prezența lor împiedică Coaliția să recurgă la o armă aeriană. Deci, parcul este înconjurat de brigada lui Al-Qaïda, comandată de Irlandezul Mehdi Al-Harati - agentul lui CIA care participase la operațiunea turcă a Flotilei Libertății pentru Gaza - și încadrat de Forțele speciale franceze. Hotelul este apărat de Khamis Kadhafi și oamenii lui.

Când înfrângerea este sigură, Kadhafiștii fug la Syrte. Cît despre mine, eu voi întâlni mai întâi Gărzile Revoluției pe care Republica Islamică a Iranului le-a trimis ca să mă salveze, iar apoi voi fugi spre Malta pe o navă mică, fretată de Republica Cehă pentru Organizația internațională pentru migrații. Înaintea plecarii noastre, tovarășii mei și cu mine vom fi în mod succesiv percheziționați de NATO, de Senussi, de Frații musulmani și de ramura lui Al-Qaïda din Libia. Pasagerii au fost selecționați de comun acord între NATO - care tocmai și-a schimbat părerea despre mine - și Kaddafiștii, astfel încât ambele grupuri să-i lase să traverseze liniile de luptă. La bord, mă regăsesc atât cu fosta amantă a lui Saïf el-Islam, cât și cu Forțele speciale italiene care au provocat războiul, trăgând de pe acoperișuri asupra maifestantilor și polițiștilor din Benghazi, în 16 februarie 2011.

În cele din urmă, în Syrte, Ghidul negociaza cu Israelienii plecarea lui spre Chad. Era o capcană. Pe 20 octombrie, este arestat de Forțele franceze și Al-Qaïda, violat, torturat și asasinat.

Departe de a-și retrage armele, «revoluționarii» libieni, adică Al-Qaïda, se regăsesc ca în Afganistan, apoi în Iugoslavia, cu vântul în pânze.

23 – Transferul luptătorilor libieni în Siria

Înainte chiar de căderea definitivă a orasului Tripoli, Statele-Unite î-și aduseseră angajații lor apartinînd Consiliului Național de tranziție libian și ai comandamentului lui Al-Qaïda la hotelul Corinthia. Clădirea se află sub protecția serviciilor britanice, în timp ce continuă să se lupte în oraș, și cînd străzile părăsite sunt acoperite de cadavre. Fostul numărul 3 al lui Al-Qaïda pe plan mondial, Abdelhakim Belhadj, este numit guvernatorul militar al capitalei. Alain Juppé declară în ziarul Parisien pe 26 august: «Când sunt întrebat despre costul operațiunii - ministerul Apărării vorbește despre 1 milion de euro pe zi - subliniez faptul că este de asemenea o investiție în viitor. Resursele țării au fost confiscate de Kadhafi care a acumulat stocuri de aur. Acești bani trebuie sa servească la dezvoltarea Libiei; o Libie prosperă va fi un factor de echilibru pentru regiune ».

Pe 1 septembrie, o conferință internațională fulger, aprobă în Paris «schimbarea regimului». Mai puțin de o zecime a celor 50 de miliarde de dolari libieni blocați, sunt liberați. Nu se știe ce s-a întâmplat cu cele 100 de miliarde ale Trezoreriei libiene, rămase.

Pe 15 septembrie, Nicolas Sarkozy, Alain Juppé și BHL călătoresc cu David Cameron la Benghazi, escortați de sute de polițiști și militari francezi și britanici. Ele sunt triumfal aclamați de 1.500 de oameni aleși în special. Ei vin să ia în posesie petrolul pe care l-au cucerit. Într-un scurt discurs, Președintele Sarkozy anunță că Franța se află nu numai alături de Libia, ci de «toate popoarele arabe care vor dori să se elibereze de liderul lor». El nu se mai gândește deja, decît la atacarea Siriei și la sechestrarea rezervelor sale de gaz colosale.

Emirul al-Thani poate să-și frece mâinile. Presa internațională îl sărbătorește ca apărător al democrației, el care practică sclavia în țara lui (Kafala). Cucerirea Libiei nu l-a costat decît 20.000 tone de arme și 400 de milioane de dolari.

Mai precis, imediat ce Jamahiriya arabă libiană a fost răsturnată la Tripoli, locuitorii din Bengahzi aresteaza Negrii care nu au putut scăpa. Ele sunt pusi în cuști și expuși ca animalele. Vechea tradiție sclavagistă a populațiilor bedouine nomade asupra Negrilor sedentari reapare.

În noiembrie 2011, reprezentantul special al lui Ban Ki-moon și fostul secretar general al Amnesty International, Ian Martin, organizează transferul cu vaporul a 1.500 de jihadişti al lui Al-Qaeda spre Turcia [5]. Oficial, acești oameni, celibatari și înarmați, sunt «refugiați». Ei sunt plasați sub autoritatea lui Abdelhakim Belhadj - care nu și-a părăsit biroul din Tripoli - și Mehdi al-Harati. Debarcați în Turcia, ei sunt transportați cu autobuze închiriate de MIT (serviciile secrete turcești) la Jabal Al-Zouia în Siria. Ei constituiesc prima unitate a armatei siriene libere (ASL) sub comandă franceză. Belhadj se va întoarce în Libia de Crăciun, după ce a fost recunoscut în Siria de către un jurnalist spaniol al lui ABC. Mehdi al-Harati va crea apoi un alt grup, Liwaa Al-Umma (Brigada Națiunii islamice), cu scopul de a forma a luptătorii sirieni. În septembrie 2012, acest grup se va realătura armatei siriene libere.

(va urma...)