Victoria Franței pentru Pace

Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

24 - Siria: războiul celei de-a 4-a generații

Pe 5 septembrie 2011, Președintele Sarkozy îl primește pe patriarhul maronit S.B. Béchara Raï la Palatul Élysée. El explică fără menajamente prelatului că Aliații vor plasa Frații musulmani la putere în Damasc. Catolicii și maroniții din Siria, și, probabil, în curând cei din Liban, vor fi bineveniți în Franța. Senatorul Adrien Gouteyron este în curs de a examina condițiile de primire. Ortodocșii vor fi masacrați. Beatitudinea sa, se împotrivește înainte de a face împotriva nenorocului, inimă bună [1].

În Siria, Statele Unite încearcă o nouă strategie. Ei vor inversa rolurile și vor folosi împotriva Republicii, metodele pe care Rezistența le utilizează de obicei împotriva Imperiului, dar ținînd în mâinile lor un atu maestru: puterea a mass-media a lor. Este principiul «războiului de generația a patra» (4GW): a da impresia că sunt peste tot, în timp ce se intervine foarte puțin [2].

În aceste condiții, Aliații nu vor recurge decît la câteva Forțe speciale, extrem de mobile, care vor acționa cu Sirienii pentru a crea confuzie. Se vor efectua trei tipuri de operațiuni:
– acțiuni împotriva simbolurilor Statului, de exemplu împotriva statuilor lui Hafez el-Assad, fondatorul Siriei moderne și tatăl actualului Președinte;
– sabotaje, cum ar fi deraierea trenurilor sau distrugerea centralelor electrice;
– crime aleatorii pentru a da impresia de un conflict generalizat.

Fiind armata franceză «rezervată» acestor metode, Președintele Sarkozy încredințează conducerea operațiunilor, șefului său de stat-major personal, generalul Benoît Puga. Acest ultimul, a fost succesiv, comandant al Operațiunilor speciale (COS) și al Informațiilor militare. Venind dintr-o familie de militari de extremă dreapta (tatăl său a participat la puciul din Algiers), el este un catolic lefebvrist, partizan al colonizării (Mgr Lefebvre a fost episcop al Dakar-ului). Ofițer parașutist, el a participat la numeroase operațiuni coloniale în Africa și în Liban. El a fost consilier militar al fostului Prim-ministru suedez Carl Bildt, când acesta a fost însărcinat să administreze Kosovo-ul la sfârșitul războiului, și când el a devenit administrator al Bosniei-Herțegovinei. Puga a supravegheat construcția extinderii Zidului de separare între Israel și Egipt [3]. Curajul său incontestabil îi conferă autoritate asupra responsabililor politici pe care îi slujește. El a detașat soldații Legiunii străine și ai COS-ului, pentru a-i trimite sub comanda lui pe teren.

Este imposibil de stabilit pozițiile Forțelor franceze în timpul războiului. Cel mult, se știe că 19 soldați francezi vor fi făcuți prizonieri de armata arabă siriană în timpul mandatului lui Nicolas Sarkozy, și că cel puțin tot atît de mulți î-și vor găsi moartea. Familiile lor, dacă ei au una, vor fi informate cu privire la «moartea lor în misiune», fără a preciza țara sau alte detalii [4].

În Consiliul de securitate, Rusia și China opun veto-ul lor proiectului de intervenție militară occidentală [5]. O mulțime uriașă, probabil un milion de cetățeni, coboară pe străzile din Damasc pentru a mulțumi Moscovei și Beijing-ului, și pentru a-l sprijini pe președintele Bashar el-Assad [6]. Liga Arabă, prezidată de Qatar, desfașoară o misiune de observare care constată inanitatea rapoartelor de presă occidentale, și dă dreptate Republicii arabe siriene [7]. Prin urmare, nu va exista sprijin regional, nici legalitate pentru o interferență comparabilă cu cea împotriva Libiei.

În aceste condiții, Occidentalii încearcă să facă tot ceea ce se poate face. Washington reunește 60 de State pentru a forma o alianță, «Prietenii Siriei». Rusia și China, care au fost invitate, descoperă că ordinea de zi nu le va permite să se exprime. Participanții vor trebui să adopte un document, pe care ele îl vor descoperi la fața locului. Moscova și Beijing-ul, prin urmare, boicotează reuniunea. Aceasta are loc în Tunis, și este deschisă târziu de Președintele Moncef Marzouki, din cauza protestelor ostile ale Poporului său. Marzouki se bucură de imaginea unei personalități laice de stânga, dar el a servit mult timp ca acoperire pentru Frații musulmani. El pronunță deci un discurs prin care îl invită pe Președintele el-Assad să fugă, și Rusia să-i acorde azil politic, astfel încât Frăția să poată să se instaleze la putere. Alain Juppé solicită să se ia sancțiuni împotriva «dictaturii alauite» [8], în timp ce Hillary Clinton anunță că Occidentalii își vor închide ambasadele lor în Damasc [9].

Acest spectacol evidențiază o serie de neînțelegeri.

–  În primul rând, Occidentalii nu au înțeles încă, de ce Rusia sprijină Siria. Cît despre ei, este o chestiune de loialitate față de un fost aliat al epocii sovietice. Prin urmare, ei vor continua să spere să «convingă» Moscova ca să-i urmeze «de partea bună a Istoriei».

–  În al doilea rând, victime a propriei lor propagandă, ei continuă să afirme că Siria este o dictatură și că este deținută de secta alauiților. Însă, dacă autoritatea Președintelui el-Assad este exercitată asupra armatei, mulți oficiali civili înalți fac acest lucru după capul lor, și nu i se supun. În plus, Republica este laică și nu confesională. Ea a fost fondată de Partidul Baas, care a controlat mult timp toate rotițele. Această formație politică, luptă pentru unitatea Poporului arab, în numele principiilor Revoluției franceze. Cel mult se poate spune că este un Stat în război din 1948, împotriva unui vecin expansionist, Israelul, și că el dispune de un regim militarizat în mare măsură controlat de Baas-ul laic.

Si ultimul, urmând mișcarea inițiată de Hillary Clinton, «Prietenii Siriei» vor fi, reamintind diplomații lor, lipsiți de mijloacele legale de verificare a informațiilor. Numai Statele Unite și Regatul Unit vor dispune acum de un vast sistem de spionaj comun, prin satelit («cei Cinci Ochi»), care le permit să facă distincție între adevărat și fals.

Rolul autorităților franceze va rămâne limitat. Mai întîi acesta este testat pentru a încadra Brigada Omar Al-Farouq în Homs, și în timpul atacului asupra Maaloula, primul oraș istoric creștin.

Jurnalistul lui France2 Gilles Jacquier – care lucra, de asemenea, pentru DGSE și Mossad încălcînd Carta de la Munchen - este ucis de un glonț la Homs pe 11 ianuarie 2012. El trebuia să ia legătura cu Brigada Omar Al-Farouq. Inițial, el ceruse să fie încorporat în armata arabă siriană și să fie în măsură să-i urmărească pe generalii Maher el-Assad și Wajih Mahmud - asupra cărora, serviciile secrete occidentale încearcă să adune informații. Sosit la Damasc, el se precipită într-un hotel cunoscut de serviciile de securitate, pentru a fi locul de întâlnire al Fraților musulmani și a sponsorilor săi occidentali. Invitat să se întâlnească cu familiile martirilor și cu liderii opoziției interne, el îi acuză de «a face propaganda regimului». Refuzând o escortă guvernamentală, el pleacă singur la Homs, convins că nu are nimic temut din partea «revoluționarilor». Cu toate acestea, el se găsește în cartierul alauit bombardat de jihadiști, ca în fiecare zi, la acel moment, și moare așa ca mulți sirieni [10].

DGSE încearcă să facă să fie atribuită moartea lui Jacquier, «unui complot al regimului». Alain Juppé se duce la Consiliul de securitate, din New York, «să se încline în memoria lui Gilles Jaquier, jurnalistul francez mort în exercițiul funcțiilor lui»; un lapsus nefericit, căci expresia «mort în exercițiul funcțiilor lui» este de obicei rezervată funcționarilor în misiune și nu jurnaliștilor, chiar dacă sunt funcționari ai serviciului public.

Franța a participat, de asemenea, alături de armata turcă la încadrarea jihadiștilor care atacă de două ori micul oraș Maaloula, un simbol al creștinismului primitiv. Ei distrug statuia Fecioarei care privește orașul, și distrug atât relicvele «celui de-al treisprezecelea apostol», Sfânta Tecla, precum și mănăstirile Sf. Serge și Sf. Bacchus, unicul cuplu gay canonizat de Biserica Catolică. Mai mulți soldați francezi vor muri în satul vecin Sanayeh.

Brigada Omar Al-Farouq își instaurează legea asupra guvernoratului de la Homs. Așa cum anunțase mai dinainte Nicolas Sarkozy patriarhului maronit, predicatorii anunță prin difuzoare că creștinii trebuie să-i plătească impozitul datorat de necredincioși, apoi le dă câteva zile pentru a pleca, sau a muri. Este o politică constantă, începînd cu planul Beaudecourt din 1848, din partea Franței și a Turciei (pe atunci otomană,) de a deplasa creștinii catolici și maroniți (cu toții fideli Romei), și de a extermina ortodocșii.

Forțele speciale franceze încadrează în cele din urmă takfiriștii, o ramură a Fraților musulmani, care se refugiază într-un mic cartier de la Homs, Baba Amr. Ei proclamează acolo un Emirat islamic. Potrivit lor, musulmanii care nu urmează doctrina Frăției trebuie să fie excomunicați, condamnați la moarte și executați în public [11]. În timpul războiului din Irak, predicatorii lor călătoriseră în zona rurală siriană și reușiseră să câștige adepți. Deoarece în unele regiuni, habitatul rural nu este organizat în sate, ci doar în ferme izolate, nimeni nu socotise numerele lor. Ei erau în total aproximativ 2.000 de oameni. Numărul lor se mărise aproximativ cu o mie, cu acuzații de justiție care îi urmăriseră în aventura lor pentru bani sunători și împiedicîndu-se. Ideea era de a face din acest emirat, punctul de plecare pentru cucerirea țării. Este în acest context că, pentru a doua oară, Rusia și China opun veto-ul lor în Consiliul de securitate, unui proiect de intervenție militară al NATO.

Emiratul islamic de la Baba Amr este stabil, deoarece armata arabă siriană nu poate să asedieze decît cartierul care îi servește drept teritoriu. O unitate de 70 de soldați este blocată în interior, repliată într-un supermarket. Prin urmare, este imposibil să bombardezi jihadiștii fără a lua riscul de a ucide soldații obișnuiți. De asemenea, nu este posibil să intri în Baba Amr, deoarece căile de acces sunt toate protejate cu baterii de rachete anticar Milan (100.000 de euro pe post, plus 12.000 euro pe salvă), instalate de Forțele speciale franceze, și bateriile 9K115-2 Metis-M, de fabricație sovietică [12]. Cel mult, se poate încerca să se avanseze de casă la casă, fără a lua străzile. Emiratul islamic este aprovizionat cu alimente și muniții printr-o vastă rețea de tuneluri care au fost construite începînd din conductele de canalizare, cu ocazia pregătirii pentru război.

Înregistrare (în engleză) a așteptării lui Abu Saleh, înainte de a trece în direct pe Al-Jazeera.

France24 și Al-Jazeera dispun de corespondenți salariați în Baba AMR, între care tânărul Abu Saleh, care raportează lumii întregi, bombardamentele zilnice. El arată victimele și este el însuși rănit. El cere fără succes Occidentului, ajutor. Realitatea este complect diferită. Zgomotele exploziilor provin de la casele creștinilor și ale partizanilor regimului, pe care le distrug. Fumurile negre sunt cele ale pneurilor care sunt arse pe acoperișuri. Răniții sunt figuranți. Spectacolul este atât de bine reusit, și corespunde atît de mult dorințelor occidentalilor, că toți cred în el, până când un jurnalist britanic îl filmează pe Abu Saleh el însuși, în curs de a conduce punerea în scenă.

Republica arabă siriană se teme că asediul lui Baba Amr se va termina în sânge, așa cum a fost cu ocazia loviturii de Stat a Fraților musulmani în 1982. Generalul Assef Chawkat intră în contact cu ministrul francez de Interne, Claude Guéant, care se opune complect acestui război, așa cum celui împotriva Libiei. Ambii oameni sunt de acord cu o «pace a bravilor». Ofițerii francezi de pe teren vor putea fi evacuați în mod liber, iar takfiriștii sirieni se vor preda. Guéant trimite la fața locului un strălucit ofițer al lui DCRI, fost atașat al ambasadei Franței și atunci staționat în Iordania; el este primit de Michel Kassoua, omul care a fost pe nedrept declarat persona non grata în Franța, în 1982.

Cele două părți sunt de acord, ca eu să le fiu, a lor «terță parte de încredere» [13]. Aceasta nu este prima dată că Élysée-ul îmi cere un serviciu, în timp ce comandă DGSE-ului să mă «neutralizeze». El mă ceruse deja ca intermediar într-o negociere secretă cu Președintele Hugo Chavez, cu scopul de a nu utiliza canalul lui Quai d’Orsay, și de a acționa fără știrea Statelor Unite. Desigur, am acționat în interesul ambelor țări.

Negocierile sunt întrerupte după câteva zile, astfel încât Moscova să poată interveni pe lîngă Paris. În cele din urmă, acordul este aplicat. Francezii sunt evacuați cu «jurnaliștii». Cei 19 ofițeri care au fost luați prizonieri în timpul războiului. sunt de asemenea, eliberați [14]. Ambasadorul Franței la Beirut, Denis Pietton, și șeful statului-major al armatelor, amiralul Édouard Guillaud, vin pentru a primi cele două grupuri la granița libaneză. Oficial, Francezii erau «dezertori» ai Legiunii străine, însă unii dintre ei fuseseră arestați purtând o servietă de comunicare securizată a NATO-ului, și au fost primiți de șeful statului-major, el însuși.

Franța se retrage din război. Făcînd aceasta, ea taie craca sub piciorul lui Angus McKee, agentul lui MI6 care conduce operațiunile de la ambasadele britanice din Damasc și Beirut, și a Lordului David Richards, șeful de stat major britanic, al cărui plan prevedea atacarea Siriei cu 100.000 de oameni [15]. Panica se răspândește în Washington. NSA primeste ordinul să pitrateze calculatoarele din Élysée, pentru a înțelege întoarcerea francezilor. Ceeea ce se face.

Afacerea prizonierilor francezi este abordată în presa non-occidentală, în special de Russia Today. Dar Élysée intervine pe lîngă mass-media franceză, și nici unul dintre ei reia informația.

În Paris, e timpul reglementărilor socotelilor. Ambasadorul Franței la Damasc, ale cărui localuri au fost închise și personalul repatriat, Éric Chevalier, primește jurnaliști. El dezvăluie « în off » că ministrul Afacerilor Externe a falsificat rapoartele lui, pentru ca ele corespund fanteziilor sale coloniale. Cei doi oameni ar fi început să se contrazică între ei de la începutul războiului, cu Alain Juppé cerând ca el să valideze imputările lui France24, asupra copiilor ale căror unghii ar fi fost smulse, și demonstrațiile pentru democrație [16].

Potrivit surselor, ambasadorul ar fi susținut că nu a fost în măsură să verifice prima informație, și că demonstrațiile nu au fost atât de numeroase așa cum sa pretins, și nu purtau nici un slogan în favoarea democrației. Pe 1 aprilie, Alain Juppé participă la cea de-a doua conferință a «Prietenilor Siriei» la Istanbul. 83 de State și organizații internaționale participă. E mai mult decât în Tunis. Dar Franța nu joacă niciun rol în asta. Conferința recunoaște că nu va fi posibil să se pună în aplicare planul inițial în Siria, și să fie tratată ca Libia, fără un conflict direct cu Rusia și China. Cu toate acestea, poate va fi posibil să o atace fără autorizația Consiliului de securitate, așa cum s-a făcut împotriva Iugoslaviei (actuala Serbia) în Kosovo. În acest scop, ambasadorul SUA Stephen Rapp, este însărcinat sa creeze, Syria Justice and Accountability Centre, o «ONG» cu sediul la Haga. Ea va colecta toate mărturiile posibile, pentru a stabili dosarul de acuzare, care îi va permite să-l condamne pe Președintele el-Assad în fața unui tribunal internațional. Nicolas Sarkozy, cît despre el, este acum preocupat doar de re-alegerea lui.

(va urma...)