Economia depinde în primul rând de energia de care ea dispune. Această necesitate a fost întotdeauna una dintre principalele cauze ale războaielor. Odinioara, era vorba de a face sclavi pentru a lucra pe câmpuri, apoi în secolul al XIX-lea pentru a acapara cărbunele, necesar alimentarii mașinariilor, în prezent hidrocarburile (petrolul și gazul).

Pentru a masca această logică, oamenii au imaginat întotdeauna motive bune pentru a justifica ceea ce fac. Deci, noi credem
- că Iranul este sancționat din cauza programului său militar nuclear (pe care el la închis în 1988);
- că instalațiile și activele PDVSA au fost confiscate pentru a transfera activele dictatorului Maduro, echipei lui Juan Guaido (în timp ce este primul și nu al doilea care este ales constituțional, ca președinte al Venezuelei);
- sau din nou, că Statele Unite mențin trupe în Siria pentru a sprijini pe aliații lor Kurzi, împotriva dictatorului el-Assad (în timp ce acești Kurzi sunt mercenari care nu-și reprezintă poporul lor, și că el-Assad este ales democratic).

Aceste narative nu au nicio realitate și sunt contrazise de fapte. Noi le credem, pentru că credem că vom profita cu ele.

Piața mondială

Hidrocarburile reprezinta prima piață mondială, înaintea celor ale alimentatiei, armelor, medicamentelor și drogurilor. Acestea au fost inițial gestionate de companiile private, înainte de a deveni, în anii ’60, rezervația Statelor. Odată cu dezvoltarea economică, noi actori au intervenit, si piața a devenit mai imprevizibilă. În plus, de la sfârșitul URSS-ului la întoarcerea Rusiei, această piață a devenit foarte speculativă, suferind variații la prețurile de vânzare de la 1 la 4.

În plus, fiecare constată că numeroase zacaminte, după ce au fost exploatate o lungă perioadă de timp, seaca. La sfârșitul anilor ‘60, Rockefellerii și Clubul de la Roma au popularizat ideea că hidrocarburile erau energii fosile, deci limitate. Însa, contrar acestei gîndiri, originea hidrocarburilor nu este cunoscută. Ipoteza este că sunt probabil fosile, dar poate că nu. În plus, chiar dacă hidrocarburile ar putea fi regenerabile, acest lucru nu va împiedica ca, supra-exploatate ele sa poata să dispară (teoria vârfului lui Hubbert). Mai presus de toate, Clubul de la Roma a studiat problema cu un a priori malthusian: misiunea lui a fost să demonstreze că trebuie să fie limitată populația lumii, deoarece resursele Pământului sunt limitate. Credința sa în sfârșitul petrolului, nu este decît un argument pentru a justifica dorința lui Rockefeller de a limita creșterea demografica a populațiilor sărace. În jumătate de secol, sa crezut de cinci ori la rând, că petrolul avea sa lipseasca în următorii câțiva ani. Cu toate acestea, astăzi există rezerve dovedite suficiente pentru consumul omenirii, pentru cel puțin înca un alt secol.

Costurile foarte variabile de exploatare (de la 1 în Arabia Saudită la 15 în SUA), progresele tehnice, variațiile considerabile ale prețurilor și dezbaterea ideologica, au făcut de nenumărate ori improbabile reîntoarcerile investițiilor. Cu toate acestea, având în vedere termenele limită operaționale, orice întrerupere a investițiilor în cercetare, exploatare și transport, provoacă o cantitate insuficientă de produse disponibile, pentru următorii cinci ani. Această piață este, prin urmare, deosebit de haotică.

Politica mondială a Energiei

Crearea Organizației tărilor exportatoare de petrol (OPEC) de către Venezuelanul Juan Pablo Pérez Alfonzo, în 1960, a deplasat treptat puterea de a stabili prețurile, de la companiile petroliere la Statele exportatoare. Acest transfer sa manifestat în timpul războiului egipto-sirian împotriva Israelului, în octombrie 1973 (cunoscut în Occident ca «războiul de Yom Kippur») și criza petroliera mondială pe care el a provocat-o.

Statele Unite, care erau prima putere mondiala, au dus diferite politici referitoare la hidrocarburi.
– Președintele Jimmy Carter a considerat că țara sa avînd nevoie de această sursă de energie, accesul său la petrolul din Orientul Mijlociu era o chestiune de «securitate națională». Arabii și Persii nu puteau refuza să-i vândă aurul negru, sau să-i exagereze costul.
– Președintele Ronald Reagan a creat Comandamentul Statelor Unite pentru această regiune (definit în funcție de cunoașterea timpului câmpurilor petroliere), CentCom. Pentru a aplica politica predecesorului său, el a negociat baze militare permanente și a început să instaleze trupe.
– Președintele George Bush Sr. a devenit șeful unei coaliții cvasi-universale, și a zdrobit Irakul care îsi imaginase sa-si aleaga el însusi propriile oportunități, și îndrăznise să încerce să recupereze puțurile din Kuweit, de care îl privasera Britanicii.
– Președintele Bill Clinton și vice-președintele Al Gore, au moștenit o lume unipolară, fără URSS. Ei au stabilit o hartă a coridoarelor trecînd prin lume (conducte, autostrăzi, căi ferate și linii de internet) și au dus operațiuni militare pentru a le construi și asigura, de exemplu, războiul împotriva Iugoslaviei pentru a construi cel de-al 8-lea coridor).
– Președintele George Bush Jr. si vice-presedintele Dick Cheney, convinsi că hidrocarburile aveau în curând sa lipseasca, au lansat o serie de războaie, nu doar pentru a profita de aurul negru, dar pentru a controla producția și piața. Revenind la teoria malthusiană a sfârșitului iminent al acestor surse de energie, ei întelegeau să aleagă, cine ar avea dreptul să cumpere și astfel să-și poată susține populația.
– Președintele Barack Obama a profitat de oportunitatea gazului și a petrolului de șist din țara lui, și a decis să-i încurajeze extracția. Spera să-și scoată țara din blestemul Malthusian.
– Președintele Donald Trump a venit la putere în momentul în care țara lui devenise primul producător mondial. El a decis să modifice violent strategia SUA.

Politica lui Donald Trump

Când președintele Trump la numit pe reprezentantul Kansas-ului, Mike Pompeo, ca director al CIA, noi am interpretat această numire neașteptată, în funcție de dificultatea președintelui de a găsi aliați în Partidul Republican, pe care a trebuit să-l ia cu asalt. Noi uitasem că Pompeo fusese, din 2006 pîna în 2010, patronul echipamentului în hidrocarburi, Sentry International. El cunoștea funcționarea pieței petrolului și, personal, principalii săi actori din lume. În acelasi moment Președintele Trump numea la secretariatul de Stat, pe Rex Tillerson, patronul uneia dintre principalele societati de hidrocarburi, Exxon-Mobil. Noi ar fi trebuit atunci să luam în consideratie, că politica energetică va sta în centrul acțiunii administrației sale.

Este în mod evident imposibil astăzi, să analizăm acțiunea lui Pompeo în fruntea acestui serviciu secret. Cu toate acestea, s-ar putea crede că obiectivele sale la acel moment nu erau departe de cele ale zilelor noastre. Însa, se pare că el tocmai le-a dezvăluit.

În fiecare an, o societate de consultanță creată de specialistul incontestat pe piața hidrocarburilor, Daniel Yergin, organizează o întâlnire internațională cu privire la evoluția situației. Congresul din 2019 (CERAweek, 9 la13 martie, Houston, Texas) a fost cea mai mare întâlnire internațională din istorie pe această temă. Au fost prezenți directorii executivi a principalelor companii din 78 de țări. Punctul culminant al spectacolului a fost intervenția lui Mike Pompeo. Întreaga profesie fusese prevenită cu privire la importanța discursului său, și a fost singura dată când sala imensă a fost plina pîna la refuz.

Mike Pompeo, după ce și-a salutat foștii colegi, sa felicitat pentru performanțele incredibile ale industriei petroliere a țării sale, care, în șase ani, a devenit primul producător din lume, datorită noilor tehnici de extracție a șisturilor. El a anunțat că a creat un birou special în cadrul Departamentului de Stat pentru gestionarea resurselor energetice. Lui trebuie sa i se adreseze acum, șefii companiilor specializate din SUA. Misiunea lui este de a-i ajuta să cucerească piețele din străinătate. În schimb, ei vor trebui să-și ajute țara pentru a-și desfășura politica energetică.

Aceasta va consta în acelasi timp în a produce cât mai mult posibil în Statele Unite, și în a usca o parte din oferta mondială, pentru a echilibra piața. Numai astfel va reuși țara să vândă gazul de șist și petrolul, deoarece extracția lor este deosebit de costisitoare.

Conform doctrinei Pompeo, nu este convenabil să se reducă producția mondiala la nivelul cererii prin cote de producție, asa cum OPEP+ a instituit de doi ani, dar închizînd piața la anumiti exportatori mari: Iranul, Venezuela și Siria (ale căror rezerve gigantice nu au fost descoperite decît recent, și nu sunt exploatate). Este de așteptat ca proiectul lui NOPEC (No Oil Producing and Exporting Cartels Act - Legea privind producția și exportul de cartele) să reiasa din arhive. Aceasta propozitie de lege, care in mai multe variante au fost introduse în Congres timp de două decenii, vizeaza sa elimine imunitatea suverana pe care țările OPEP-ului o invoca pentru a se constitui în cartel, în ciuda legilor antitrust din SUA. Ea permitea sa urmaresca în fata tribunalelor americane toate Statele membre ale OPEC+, cu toate ca ele fusesera naționalizate, pentru a fi profitat de poziția lor dominantă, contribuind astfel la creșterea prețurilor.

Se pare că, de la sfârșitul anului 2016, Rusia sa asociat la OPEP pentru a face sa creasca prețurile. Ea a acceptat astfel să își reducă producția. Este cu atât mai indispensabil pentru ea, că economia ei suferă sancțiuni occidentale și că exporturile sale de hidrocarburi sunt - cu armele - sursele ei principale de venituri din export. Prin urmare, în situația actuală, interesele Moscovei și ale Washingtonului nu se confunda, dar coincid: a nu inunda piața. Acesta este motivul pentru care Rusia nu face nimic pentru a ajuta Iranul ca sa-si exporte petrolul lui, și încă nu exploatează zonele în care companiile sale naționalizate au dobândit un monopol în Siria. Este probabil că ea nu va mai ajuta Venezuela în acest sens. Astfel, transferul sediului european PDVSA la Moscova, a fost amînat.

Rusia, care a salvat Siria de mercenarii jihadiști ai NATO, nu sa angajat niciodată să meargă mai departe. Ea asistă fără să reacționeze la prăbușirea lentă a acestei țări, odată prosperă. Situația nu este deja la foamete, la fel ca în Yemen, dar se îndreaptă inexorabil.

Totusi, Statele Unite intenționează nu numai să stabilizeze oferta mondiala, ci de asemenea să determine fluxurile, de aici presiunea Washingtonului atât asupra Uniunii Europene, cât și asupra Statelor membre, pentru ca ele să nu finalizeze conducta North Steam 2. Este de datoria lor să elibereze Uniunea de dependența sa la hidrocarburile rusești. În cazul în care aceste intervenții vor fi încoronate de succes, Rusia va îndrepta acest flux spre China, care nu ar putea plăti același preț.

Deja, pentru a răspunde nevoilor Uniunii, Statele Unite construiesc cât mai repede posibil, porturi pentru gaz metan, capabile să primească gazul lor de șist. Rusia, la rândul ei, accelereaza construirea conductei Turkish Stream, ceea ce ar crea o altă cale de a ajunge la Uniune.

În plus, Departamentul Trezoreriei SUA blochează toate mijloacele de transport al petrolului iranian și venezuelan, sau către Siria. Datele de care dispune, arată că CIA a început să observe acest comerț în detaliu de la alegerea lui Donald Trump, inclusiv în perioada de tranziție, ceea ce confirmă ideea centralitatii energiei în politica sa. Atitudinea Casei Albe fata de Siria este diferită, deoarece această țară nu este în prezent capabilă să-și exploateze propriile rezerve, iar Rusia permite sa treaca timpul. Este vorba de a împiedica reconstrucția, și astfel, sa faca imposibilă viața pentru poporul ei. CIA desfășoară o intensă strategie de sabotaj împotriva oricărei alimentări cu energie. Majoritatea populației, de exemplu, nu mai are gaz pentru încălzire sau gătit. Mai rău, un petrolier turc care transporta produse iraniene spre Siria, a fost sabotat în apele de la Lattakia, în februarie. El a explodat, provocând moartea întregului său echipaj, și o maree neagra despre care nici o mass-media occidentală a vorbit.

Având în vedere că Hezbollahul participă la guvernul libanez în timp ce serveste interesele iraniene, administrația americană a extins la Beirut interdicția de a exporta petrolul. Mike Pompeo încearcă să impună o nouă diviziune a apelor teritoriale, care ar pune rezervele libaneze de petrol sub suveranitatea israeliană.

În mod identic, Venezuela oferă de asemenea petrol Cubei, în schimbul experților sai militari și al muncii medicilor săi. Departamentul de Stat încearcă să sanctioneze orice schimb între cele două țări, cu atît mai mult cu cît experții militari cubani sunt considerați ca responsabili, pentru sprijinul pe care îl ofera armata venezuelana, președintelui Maduro.

Evoluțiile viitoare

Deocamdată, politica lui Donald Trump poate avea succes numai prin reducerea cererii în țara sa. Până în prezent, hidrocarburile au fost utilizate în principal pentru a propulsa autovehicule, de unde și dezvoltarea proiectelor de automobile electrice. Consumul de petrol pentru furnizarea energiei electrice revine cu mult mai ieftin în Statele Unite, decât utilizarea directă în motoarele autovehiculelor. Mai presus de toate, electricitatea poate fi furnizată de la diverse surse, pe teritoriul Statelor Unite, la un cost redus și la un preț stabil.

Rețineți că dezvoltarea mașinilor electrice nu are deloc legatura cu ideologia conform careia, ar fi oportun să se reduca producția de CO2, pentru a scădea temperatura Pământului. Pe de o parte, deoarece fabricarea de baterii, poate ea însasi sa emita mult CO2, dar, pe de altă parte pentru că electricitatea poate fi mult mai responsabila decât petrolul, de CO2, atunci când este produsă din cărbune ca în Germania și China.

În plus, consumul de petrol evoluează. La scară globală, nu mai este destinată în principal transporturilor, ci la fabricarea materialelor plastice.

Statele Unite nu vor permite sa se exporte hidrocarburile din Iran, Venezuela și din Siria, decît începînd din 2023 sau 2024, data în care, producția lor de șisturi va începe să scadă rapid, potrivit Agenției Internaționale pentru Energie (AIE). Incă o dată, întreaga situație geopolitică se va fi găsi cu susul în jos.

Thierry Meyssan
Traducere
Light Journalist