Reţeaua Voltaire

Teoria și practica Drepturilor omului

Declarația universală a Drepturilor omului stabilește un ideal pe care fiecare persoană responsabilă încearcă să-l pună în practică. Dar nu toate relele pot fi combatute dintr-o dată. Prin urmare, ea stabilește o ierarhie între aceste drepturi, astfel încât să putem sa facem în concret o ameliorare a lucrurilor. Unele puteri îi acuză pe alții că încalcă Drepturile omului pentru a-și ascunde mai bine crimele. Uneori copacul ascunde pădurea.

| Damasc (Siria)
+
JPEG - 31.9 ko
Pe 10 decembrie 1948, Adunarea generală a ONU, reunita la Paris la Palatul Chaillot, a adoptat Declarația universală a drepturilor omului.

Drepturile omului

Treptat, umanitatea a formulat idealul de egalitate al persoanei umane: «Drepturile omului». Multe națiuni pretind că au anticipat-o înainte de a fi sintetizată de Națiunile Unite. De-a lungul timpului, mulți au folosit aceasta notiune fără a o înțelege în dimensiunea sa etnologică și au deformat-o.

Dezbaterea aprinsă din 19 septembrie 2019, în cadrul Consiliului de securitate, a arătat modul în care «Drepturile omului» au fost abuzate, până la punctul de a fi utilizate în sens invers.

Peste tot în lume, și în toate epocile, liderii au încercat să afirme că oamenii erau egali în drepturi. Cele mai vechi exemple cunoscute, sunt atestate de cilindrul împăratului persan Cyrus (secolul al V-lea Î.Hr.) - a cărui replică împodobește sediul Organizației Națiunilor Unite - care stabilește libertatea cultului; sau de Edictele împăratului indian Asoka (secolul II Î.Hr.), care au interzis tortura tuturor animalelor, inclusiv a oamenilor. Aceste monarhii au miscat profund legile țărilor lor, în numele regulilor pe care ei le credeau universale.

Dacă ne referim la construcția dreptului modern, engleza Magna Carta (secolul al XIII-lea) afirmă că niciun subiect nu poate fi închis fără un proces echitabil. Ea este completata în mod notabil de Bill of Rights (Legea asupra Drepturilor), care în secolul al XVII-lea a enumerat drepturile oamenilor și ale Parlamentului. A fost în aceeași stare de spirit că James Madison, a redactat un secol mai târziu Bill of Rights americana. Aceasta ultima limitează puterea unui singur guvern federal, dar nu și acel al Statelor federale. Tradiția anglo-saxonă afirmă drepturile individuale și le protejează în fața «motivului Statului».

Chestiuea a fost pusă într-un mod radical nou, de către Adunarea Constituantă franceză, în 1789. Potrivit ei, pentru a afirma egalitatea ontologică între subiecți și suveranul lor, nu este suficient să se limiteze puterea absolută a monarhului, este necesar să se ceară ca puterea să procedeze de la oameni, și nu poate fi exercitată împotriva lui. Acest text a fost aprobat în unanimitate, inclusiv de reprezentanții Bisericii Franței (dar ulterior a fost respins o perioadă de timp, de papalitate), de cei apartinînd nobilimii și de regele Ludovic al XVI-lea. Nu mai este vorba despre «Drepturile omului», dar de «Drepturile omului și ale cetățeanului».

În secolul al XIX-lea, elvețianul Henry Dunant, a încercat să protejeze Drepturile oamenilor implicați în războaie, atunci când Statele îsi încalcă propriile reguli. Acesta a fost Dreptul umanitar.

Este acest ansamblu de culturi diferite, și multe altele înca, pe care Națiunile Unite le-au sintetizat în Declarația sa universală a Drepturilor omului. Ea este «universala», nu pentru că este voita de Dumnezeu, sau iesita din Natura, ci numai pentru că este împărtășită de cele 193 de State membre.

În primul rând, se afirmă că toate ființele umane se nasc «libere și egale în demnitate și în drepturi», și apoi ca ele sunt responsabile nu numai pentru ele înșiși, ci pentru unii si pentru pentru altii (art. 1). Pentru prima dată, ea afirmă că Drepturile oamenilor nu sunt doar identice în fiecare țară, ci în pofida țării lor (art. 2); ceea ce Liga Națiunilor refuzase să facă pentru a proteja sistemul colonial. Și, în sfârșit, ca există o ierarhie între aceste Drepturi, dintre care cele mai importante sunt «viața, libertatea și siguranta» (art. 3); deoarece nu este o chestiune de a stabili un catalog de bune intenții contradictorii, dar de a organiza societatea mondiala. Apoi vine lupta împotriva sclaviei (art. 4), și doar atunci lupta împotriva torturii (art. 5). Toate aceste principii sunt importante, însa ele pot fi realizate, numai în această ordine.

Astăzi, în țările dezvoltate, în pace și eliberate de sclavie, ne gândim la Drepturile omului doar ca la o luptă împotriva torturii, și pentru o justiție echitabila. Este un lux pe care mulți alți oameni nu îl au.

De la semnarea ei, această edificare a fost contestată chiar de acei care au elaborat-o, în special de Regatul Unit și de «interferența sa umanitară». Imperiul Britanic a inventat acest concept în secolul al XIX-lea, nu pentru a veni în ajutorul populațiilor asuprite, ci pentru a dărîma Imperiul Otoman. El a reluat-o în timpul Războiului rece, pentru a lupta împotriva Chinei și URSS-ului. Istoria a vrut să fie condusă de Francezul Bernard Kouchner, care a instrumentat soarta lui boat people. El a înscenat salvarea refugiaților rătăcind pe bărci supraaglomerate, ne-ezitînd să arunce acești oameni în mare pentru a «reface o captură» în fața camerelor. Emoția provocată de aceste imagini, a stârnit în mod automat o empatie pentru ei. Dar soarta îngrozitoare a acestor victime nu ne spunea nimic despre presupusa corectitudine a luptei lor, cu atât mai puțin despre presupusa ilegitimitate a guvernelor lor. Aceasta este, aceeași tehnică care este acum folosită pentru a comunica despre soarta migranților din Mediterana. Înecarea atroce a mii dintre ei, nu ne spune nimic despre cauzele plecării lor, și nu le validează dreptul de a intra la altii. Poate au dreptate, poate nu. Numai reflecția, și nu emoția, poate spune acest lucru.

Inițiativa umanitară a Germaniei, a Belgiei și a Kuweit-ului pentru Idleb

Să ne întoarcem la dezbaterea Consiliului de securitate din 19 septembrie 2019. Germania, Belgia și Kuweit au prezentat un proiect de rezoluție (S/2019/756) pentru a salva civilii din Guvernoratul de la Idleb, masacrați de armatele siriene și ruse, care luptă fără discriminare împotriva terorismului. Acest document a fost precedat de o campanie intensă relatînd bombardarea spitalelor, și condițiile dificile de trai ale civililor ostili regimului crudului dictator «Bashar».

Este clar că, la verificare, nu au existat niciodată spitale enumerate în mod corespunzător care au fost bombardate; că este imposibil să se stabilească statistici pe un câmp de luptă, unde fiecare pretinde să-si extrapoleze propriile cifre, diferite și contradictorii, inclusiv agențiile divergente ale ONU-ului. Însa, faptul că, în acest război, nu putem cuantifica evenimentele, clatină modul nostru în care le interpretăm.

Proiecte de rezolutie comparabile au fost depuse de Occidentali, cu ocazia luptelor de la Aleppo și de la Ghouta din Damasc. Ei s-au ciocnit de veto-urile Chinei populare și ale Federației Rusiei. Nici un proiect nu a fost depus dimpotriva cu ocazia bătăliei de la Raqqa, care a fost infinit mai distructiva și mortala. Singura diferență este că Raqqa a fost rasa (de la pamînt) de Coaliția occidentala, și nu de armatele siriene-ruse. Cu alte cuvinte, daca soarta victimelor este atât de tragica în cele patru cazuri, nu este condamnabila potrivit Germaniei, Belgiei și Kuweit-ului, decît atunci când este imputabilă siro-rușilor, și nu atunci când este facuta de Occidentali.

Remarcam faptul că militarii prezenti pe teren, au observat orbirea Coaliției occidentale în sînul careia pentru care se luptau, și au comparat-o cu selectivitatea forțelor siriene-ruse. 50 de analiști ai lui CentCom, au fost sancționați pentru ca au raportat atrocitățile, Inspectorului general al Pentagonului. Colonelul francez François-Regis Legrier, a fost aspru sanctionat deoarece a raportat în Revue Défense Nationale, rușinea și furia lui.

Ideea Germaniei, a Belgiei și a Kuweitului potrivit căreia «regimul Bashar» și-ar ucide propriul sau popor, sub masca luptei împotriva terorismului, răstoarna idealul «Drepturilor omului». Într-adevăr, atunci când vorbim aici despre lupta împotriva terorismului, nu ne referim la cîtiva indivizi care masacreaza cu kalashnikov-urile, sau care decapiteaza spectatorii într-o sală de concerte, ci la zeci de mii de luptători care se napustesc asupra populației, pentru a-i impune un regim de opresiune. Prima datorie a «regimului Bashar», este de a-și salva poporul de această armată feroce, de a-i restabili dreptul ei la «viață, libertate și siguranta».

Chiar dacă se neaga sprijinul european jihadiștilor de la Idleb, Germania și Belgia nu pot pretinde la bună credință: ei refuză să repatrieze sutele de cetățeni ai lor, practicând jihadul, care s-au predat forțelor americane și care sunt acum prizonieri ai kurzilor care îi înlocuiesc. Ei sunt, deci, pe deplin conștienți de modul lor periculos de a fi. Ei se pot mîndri de refuzul lor, referitor la pedeapsa cu moartea la domiciliu, în timp ce ei cer în mod discret altor guverne, să-i spânzure în locul lor.

Ipocrizia umanitară a Germaniei, a Belgiei și a Kuweitului

După ce am luat act de limbajul dublu al Germaniei, Belgiei și Kuweitului, observăm motivele ascunse ale proiectului lor de rezoluție. Occidentalii au sprijinit jihadiștii lui Al-Qaeda în speranța că vor răsturna Republica Arabă Siriană. Era prelungirea strategiei care le-a reusit în Libia. În 2011, jihadistii Grupului islamic care lupta în Libia (GICL), care fuseseră integrați în Al-Qaeda, au fost transportați de CIA din Irak, unde se luptau, în Libia, țara lor de origine. Ei au furnizat trupe terestre pentru operațiunea aeriană a NATO-ului. Apoi au fost transportați de Înaltul-Comisariat pentru refugiați (în acel timp condus de actualul secretar general al ONU, Antonio Guterres) și de serviciile secrete turcești către Siria, unde au format Armata siriană liberă. Când s-a dovedit a fi imposibil de răsturnat «regimul lui Bashar», Anglo-Saxonii au abandonat majoritatea jihadistilor, însa Germanii și Francezii au simțit o responsabilitate față de ei. Ei au fost regrupati în Guvernoratul de la Idleb, unde au creat mai multe Emirate islamice. Germania și Franța continuă să-i înarmeze, și subvenționeaza încă ONG-urile care îi hrănesc.

Germania și Franța sunt deci, parti implicate în războiul pe care îl denunță. Se întâmplă, ca președintele Emmanuel Macron, cautînd să calmeze relațiile Parisului cu Moscova, nu a semnat proiectul de rezoluție german, dar i-a cerut loialului sau Charles Michel, să facă acest lucru în numele Belgiei. Kuweitul a venit sa se adauge, fără ca să știe cât de mult cheltuieste în prezent pentru jihadiştii de la Idleb, dar demonstrațiile de sprijin din această țară, amintesc momentul în care mișcările salafiste recoltau acolo 400 de milioane de dolari pentru jihad, în Siria.

Depunînd acest proiect de rezoluție, Germania, Belgia și Kuweitul știau că acesta va provoca furia Chinei și a Rusiei. Deci, ei au ales să separe Consiliul de securitate, și astfel, să-i slăbească autoritatea. Acest comportament se explică prin teama de a vedea, că liniile de divizare vor evolua, sub conducerea președintelui Trump. Opoziția tradiționala a Occidentului, împotriva Rusiei și a Chinei, ar putea fi înlocuita cu un Consiliu de administrație mondială Rusia/SUA/China. Germania încearcă deci, să mobilizeze tabăra occidentală, ceea ce a reusit cu bine, dar cu ce cost. Continuându-si ritmul lor, Germania, Belgia și Kuweitul, au înaintat chestiunea Adunării generale, pentru a ocoli veto-urile Consiliului de securitate. Ei au depus un nou proiect de rezoluție (A/HRC/42/L. 22), de 10 pagini, condamnând Republica Arabă Siriană.

Ei nu au ezitat să facă acest lucru, atunci când nu mai dispuneau de pretextul eliberării Idlebului de trupele siriene, deoarece luptele încetaseră de la proclamarea unui armistițiu unilateral de către Damasc, pe 1 septembrie la orele 00:00. «Regimul lui Bashar» a marcat o pauza, pentru a înlesni fuga cetățenilor săi prinși în capcana ocupantului jihadist.

În trecere, reprezentantul Statelor Unite la Consiliu, Kelly Knight Craft, si-a oferit luxul de a acuza China de a fi folosit veto-ul sau, imitînd Rusia (S/PV. 8623); o insultă destul de inutilă atunci când cineva cunoaște rabdatoarea voința a Beijing-ului, de a dezvolta o politică externă independentă și decisivă. Acest proces este din nou o modalitate pentru tabara occidentala, de a nega egalitatea popoarelor și de a-și manifesta superioritatea presupusa.

Bachar el-Assad, apărătorul Drepturilor omului

Să examinam acum, punctul de vedere sirian. Potrivit presei internaționale, o revoluție populară ar fi izbucnit în 2011 în Siria, din nefericire ar fi mers prost, pentru a se transforma într-un război civil. Dacă am putea crede în aceasta versiune a evenimentelor în 2011, nu mai este posibil astăzi, avînd în vedere numeroasele documente care au apărut. Acest război fusese planificat de Washington încă din 2001, și a început în contextul «primăverilor arabe», planificate de Londra încă din 2004, pe modelul «Marii revolte arabe» a lui Lawrence al Arabiei. Arabia Saudită a recunoscut că a plătit și înarmat în avans, oameni din Deraa care sa proteste, si care au lansat mișcarea.

Prima responsabilitate a Republicii Arabe siriene, a poporului său, a armatei sale și a președintelui său, Bashar el-Assad, a fost de a apăra Drepturile universale ale omului, care sunt «viața, libertatea și siguranța». Este ceea ce ei au făcut în fața hoardelor de jihadiști veniți din lumea întreaga, pentru a pune Fraternitatea Fraților musulmani la putere.

Nu există nici o îndoială că criminali au fost capabili să se alăture poliției și armatei Republicii; că, în confuzia războiului, ei au fost capabili să-și continue crimele purtînd uniforma; dar aceste comportamente, pe care le găsim în toate războaiele, nu au nimic de-a face cu aceste războaie ele-înșiși. De cînd soarta armelor a fost inversată, ei sunt aspru pedepsiți.

Nu există nici o îndoială că bombardamentele artileriei siriene și ale aviatiei rusești, nu au ucis numai ținte jihadiste, ci și colateral cetățeni sirieni care erau ostaticii jihadiștilor. A ucide de asemenea pe ai sai, este din nefericire povara tuturor războaielor. Cu toate acestea, martiriul lor, nu este responsabilitatea poporului sirian, al armatei sale și a președintelui lor care le poarta doliul. Este responsabilitatea agresorilor, dintre care, Germania și Franța, care au dorit-o.

Libia nu este comparabilă cu Siria. Dar, opt ani după operațiunea NATO, noi avem o viziune mai clară asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Muamar Kadhafi a reconciliat triburile bantu și arabii, a pus capăt sclaviei și a ridicat considerabil standardul de trai al poporului său. El este descris ca un dictator, deși nu a ucis mai mulți adversari politici, ca șefii de Stat sau ai guvernelor occidentale. Pentru a răsturna Jamahiriya, NATO s-a sprijinit pe luptătorii lui Al-Qaeda, tribul lui Misrata și Fraternitatea Senousilor. Ea a ucis aproximativ 120.000 de persoane. Urmarea fusese anticipata de mulți analiști: standardul de trai s-a prăbușit, sclavia a fost restaurată, iar conflictul dintre arabi și Bantus se întinde în toata Africa subsahariană. Fără nici o îndoială rezonabilă, Muamar Gaddafi a apărat mai bine Drepturile omului, în țara sa și pe continentul său, decât a făcut-o NATO.

În Siria, Bashar el-Assad a păstrat mozaicul confesional care nu există nicăieri altundeva în lume, și-a dezvoltat economia sa și a negociat pacea tacita cu Israelul. Poporul sau și armata sa au consimțit martiriul a cel puțin 350.000 dintre ei. Țara lui este acum devastată, și Israelul a redevenit un dușman. Responsabilitatea acestor nenorociri revine doar singurelor State agresoare. Sirienii, armata lor și președintele lor, Bashar el-Assad, au apărat cît de mult au putut Drepturile omului pe care Occidentalii le-au călcat în picioare.

Occidentalii sunt convinși de superioritatea morală a civilizației lor. Nu-și văd deci propriile lor crime, pe care alții le suportă. Este exact această aroganță pe care o contesta Declarația universală a Drepturilor omului punînd egalitatea fiecaruia în drept și în demnitate.

Traducere
Light Journalist

Thierry Meyssan

Thierry Meyssan Consultant politique, président-fondateur du Réseau Voltaire. Dernier ouvrage en français : Sous nos yeux - Du 11-Septembre à Donald Trump (2017).

 
Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
Tot ceea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (2/3)
 
Genealogia problemei kurde
Genealogia problemei kurde
Tot ceeea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (1/3)
 
Reţeaua Voltaire

Voltaire, ediţia internaţională

Articole sub licenţă Creative Commons

Puteţi reproduce liber articolele din Reţeaua Voltaire, cu condiţia să citaţi sursa şi să nu le modificaţi, nici să nu le utilizaţi în scopuri comerciale (licenţă CC BY-NC-ND)

Susţineţi Reţeana Voltaire

Utilizaţi acest site, în care veţi găsi analize de calitate care vă vor ajuta să vă modelaţi înţelegerea lumii. Acest site nu poate exista fără susţinerea voastră financiară.
Ajutaţi-ne printr-o donaţie

Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
Tot ceea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (2/3)
Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
de Thierry Meyssan
Genealogia problemei kurde
Tot ceeea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (1/3)
Genealogia problemei kurde
de Thierry Meyssan
 A 70ª aniversare a Republicii Populare a Chinei: Anularea Istoriei
«Arta Razboiului»
A 70ª aniversare a Republicii Populare a Chinei: Anularea Istoriei
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Alexandrópolis, noua bază SUA împotriva Rusiei
Alexandrópolis, noua bază SUA împotriva Rusiei
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Unitatea națională în Siria și Venezuela
Unitatea națională în Siria și Venezuela
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire
 
Hong Kong, revine la Tratatul de la Nanjing
«Arta Razboiului»
Hong Kong, revine la Tratatul de la Nanjing
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Provocarea lui Donald Trump făcută administrației sale
Provocarea lui Donald Trump făcută administrației sale
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire
 
Unde este angajamentul antinuclear al lui Luigi Di Maio?
«Arta Razboiului»
Unde este angajamentul antinuclear al lui Luigi Di Maio?
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Brexit, UE și democrația
Brexit, UE și democrația
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire