Reţeaua Voltaire

Cum abordeaza Donald Trump problema israeliano-palestiniană?

Președintele Trump nu face nimic ca predecesorii săi (cu excepția modelului său, Andrew Jackson). Deci își uimește partenerii. «Afacerea secolului», pe care el a conceput-o pentru Palestina a atras mînia președintelui Abbas, care a interpretat-o în lumina propunerilor americane anterioare. S-a înșelat el oare?

| Damasc (Siria)
+
JPEG - 36.9 ko
Președintele Donald Trump a decorat biroul oval cu un portret al predecesorului său Andrew Jackson.

Președintele Donald Trump a declarat în repetate rânduri că metoda sa de guvernare este aptă să rezolve multe conflicte, și că speră chiar sa reuseasca, în timpul mandatului(elor) său (sale), să încheie pacea între Palestinieni și Israelieni.

Conform presei internaționale, din motive electorale americane, Donald Trump ar fi evoluat. În timp ce părea a fi putin interesat în problemele religioase, el s-ar fi apropiat de creștinii sionisti, și ar fi suferit influența vice-presedintelui sau, crestinul evangelic Mike Pence, și a unuia dintre donatorii sai de fonduri, operatorul de cazino evreu, Sheldon Adelson.

Deciziile președintelui Trump de a muta Ambasada Statelor-Unite de la Tel Aviv la Ierusalim, de a întrerupe finanțarea Biroului pentru ajutor si lucrări a Națiunilor Unite pentru refugiații din Palestina în Orientul Apropiat (UNRWA), și apoi de a recunoaste suveranitatea israeliană asupra Golanului sirian ocupat, au fost interpretate ca o confirmare a părtinirii lui pro-Israel.

Toate acestea sunt adevărate, dar nu ne permit să înțelegem abordarea particulară a conflictului palestinian a lui Donald Trump, și poate da loc la interpretări greșite grave. Pentru a înțelege gândirea lui, trebuie să se studieze modelul său, președintele Andrew Jackson, și sa fie repus în situația particulară a Statelor-Unite înainte de războiul de Secesiune.

Doua colonii britanice: Statele-Unite si Israel

Ca și Israelul și Rhodesia, Statele-Unite este o colonie occidentala care s-a eliberat de Imperiul Britanic. Cu toate acestea, situațiile sunt foarte diferite.

Israelul este o colonie care răspunde la un proiect politic formulat încă din secolul al XVII-lea de Lordul Cromwell, cel al instrumentării diasporei evreiești de către Imperiu. Realizarea lui, chiar și prin calea autoproclamarii independenței sale prin forțele sale armate, corespunde încă acestui proiect. Dimpotrivă, Statele Unite, sunt rezultatul proiectului puritan și egalitar al aceluiași Lord Protector pentru populația britanică. În ambele cazuri, este vorba de a crea un nou model de societate definită de principiile religioase ale unei singure secte creștine (si nu evreiesti) [1].

Colonizarea, ocuparea și exterminarea Americanilor nativi

În America, mai mult de jumătate din imigranții britanici înainte de independență erau fiinte sărace, care sperau să-si aibă propriul lor instrument de producție, o bucată de pământ, în schimbul unui serviciu pentru Rege. Ei au acceptat statutul de indentured servant (serv temporar) de la 4 până la 7 ani, și erau tratați aspru. Pentru a finaliza munca sclavilor britanici temporari, Regele a recurs la sclavii africani permanenți. De la independență, imigrația voluntară sa accelerat și diversificat — Germani, Francezi, Olandezi și evrei — în timp ce indentured servant au fost înlocuiți cu sclavii africani, acum și mai aspru tratați. Europenii s-au instalat treptat pe teritoriul nativilor, Indienii. Spațiul era atât de vast, ca sosirea câtorva sute de mii de străini nu a fost o problemă majoră. Dar din ce în ce mai mulți veneau.

La începutul secolului al XIX-lea, președintele foarte umanist Thomas Jefferson a conceput un plan de împărți continentul prin forță: Indienilor, Vestul fluviului Mississippi, Europenilor, Estul. După ce a deportat triburile în Louisiana, el a susținut sa se permita indivizilor care erau «civilizati» sa vina în Est, daca ei se integrau în cultura coloniala. El credea că va deveni treptat posibil să se negocieze cu ei, în conformitate cu standardele propriei sale culturi.

Într-adevăr, problema principală nu era spațiul. Chiar cu imigranții, fie liberi sau sclavi, acesta era încă foarte subpopulat. Era diferenta culturala. Indienii nu credeau că cineva ar putea poseda Pământul, dar că un trib putea sa-si exercite suveranitatea asupra unui anumit spațiu. Ca, în opinia lor, nu exista nici o proprietate asupra Pamantului, nu se putea cumpara sau vinde. Dacă continuăm comparația, în Palestina, Sirienii [2] fuseseră deja colonizați de Otomani și s-au acomodat. Ei au devenit sedentari în mare măsură și au acceptat dreptul de proprietate individuală asupra Pământului, dar – facînd corp cu colonizatorul lor – ei considerau că un pamînt musulman nu putea fi guvernat de ne-musulmani.

Când generalul Andrew Jackson a devenit președinte (1829-37), presiunea demografică a Europenilor – sosind din ce în ce mai numerosi din Est – intensificîndu-se, el a decis să extindă politica lui Jefferson. Dar în războaiele cu triburile indiene, el a încercat să înlocuiască Tratatele, garantând relocarea lor în «rezervele» tot mai îndepartate din Vest, pe care majoritatea triburilor le-au refuzat. Desigur, acest principiu a fost pus în cauză de valurile ulterioare de imigrare și de marii proprietari de terenuri.

Dimpotrivă, astăzi în Palestina, populația evreiască este stabilă — imigrația nu mai compensează emigrarea — în timp ce populația arabă crește. Totusi, expansiunea teritoriului israelian continua fara nicio necesitate.

Andrew Jackson a intrat în istorie ca un masacrator de Indieni, planificatorul genocidului «Traseul Lacrimilor» [3]. Nu este adevărat. El a refuzat exterminarea sistematică, pe care generalul Custer o va desfășura după el - și a încercat să rezolve o problemă care nu avea nicio soluție. Colonii, nu mai mult decât Israeliți de astăzi, nu puteau sa se întoarca de unde au venit familiile lor. Mai mult decât atât, singurele triburi indiene care au supraviețuit masacrelor ulterioare, au fost acele care au semnat pacea cu Jackson. Singurul rezultat cu adevărat pașnic ar fi fost fuziunea celor două comunități, dar a fost imposibilă din cauza divizării culturale; un obstacol care nu mai există astăzi în Palestina [4].

«Afacerea secolului»

Când Donald Trump propune să dezvolte din punct de vedere economic Gaza și Cisjordania, fără nici o considerație, el aplică politica lui Thomas Jefferson pentru «indienii civilizați». El crede că integrîndu-i cu «piața», va atinge pacea. El face acest lucru cu atât mai generos, deoarece această dezvoltare nu va fi finanțata de Statele-Unite, ci de către monarhiile arabe. Procedând astfel, el se opune strategiei israeliene - susținută de Sheldon Adelson, de a sabota economia palestiniana, vizînd sa împinga Palestinienii să fugă pentru a supraviețui.

Când Donald Trump refuză să sprijine soluția de două State, și re-trimite această problemă la negocierile între părțile implicate, el acționează ca Andrew Jackson în timpul negocierilor Tratatelor indiene. Procedând astfel, el se opune politicii israeliene de la Acordurile de la Oslo.

Autoritatea Palestiniană consideră că a acceptat deja un compromis susținînd rezoluțiile de la ONU. Prin urmare, ea solicită aplicarea lor, în timp ce Israelul refuza să se conformeze de 70 de ani. Ea refuză a priori «Afacerea Secolului», deoarece Donald Trump ignoră această exigență.

Aceasta atitudine este legitimă și onorabilă. Toate guvernele lumii știu că, dacă soluționarea conflictului se va face conform regulilor Dreptului anglo-saxon, prin încălcarea celor ale Dreptului internațional, această pace de aici, va deschide ușa războaielor, în altă parte.

Într-adevăr, legea anglo-saxonă diferă de toate celelalte forme de Justiție din lume. Aceasta prevede că două părți opuse cu privire la o infracțiune pot închide cazul într-o tranzacție care ignoră dreptul local. La nivel național, este o Justiție de clasă, la nivel internațional, este legea celui mai puternic.

În orice caz, Autoritatea palestiniană greșește atunci când îl acuză pe Donald Trump de a fi mai favorabil Israelului, decât era George Bush Jr. Asupra acestui punct, atitudinea lui nu poate fi explicată decît pentru că ea îsi datorează existența juridică, Acordurilor de la Oslo. Ar fi mai eficient să considerăm că, în ciuda aroganței lui, Donald Trump este de bună credință; că planul lui este mai puțin favorabil Israelienilor decât status quo-ul, și că el nu este ostil Dreptului internațional; pe scurt, că unele aspecte ale medierii sale ar putea fi pozitive pentru cauza palestiniană.

Analiza mea poate fi distorsionată prin faptul că nu am trăit sub ocupație de 70 ani, și că am fost educat de o națiune colonizatoare, dar nu cred că alegerea actuală se reduce la Colaborare sau la Rezistența la fel ca în timpul lui Nakba [5]. Deci, eu nu am nici un sfat de dat, doar pentru a sublinia faptul că nu trebuie să se repete greșelile din trecut și sa se insulte o persoană care deschide o ușă cu bună-credință.

Se pare că președintele Mahmoud Abbas se gândește să-și schimbe poziția. El a eliberat omul de afaceri care, dupa el, a trădat cauza palestiniană, participînd la atelierul din Bahreïn asupra «Afacerii secolului». Și pregătește o delegație pentru a se duce sa masoare temperatura la Casa Albă.

Traducere
Light Journalist

[1] « Qui est l’ennemi ? », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 4 août 2014.

[2] Re-amintire: înainte de colonizarea britanică, Palestina nu a fost un Stat independent, ci o regiune a Marii Siria în cadrul Imperiului Otoman.

[3] În timpul deportării lor, mai multe mii de Cherokee au murit de foame și de oboseală pe «Traseul Lacrimilor».

[4] În timpul celor trei secole de ocupație otomană, populațiile arabe au fost private de școală. Doar familiile bogate puteau plati o educație pentru copiii lor. A urmat un colaps al civilizației arabe (care era deja în declin). Astăzi UNRWA oferă un nivel ridicat de învățământ universitar. Agenția a fost încurajată de Israel, care a văzut acest lucru ca un stimul suplimentar pentru a încuraja Palestinienii să abandoneze terenurile lor și să plece în străinătate pentru a face avere.

[5] În 1948, David Ben-Gurion a proclamat în mod unilateral independența Statului ebraic, în numele forțelor de securitate evreiești. În simultan, între 700 pîna la 900.000 palestinieni au fost evacuați din casele și pământurile lor. Aceasta a fost Nakba (catastrofa).

Thierry Meyssan

Thierry Meyssan Consultant politique, président-fondateur du Réseau Voltaire. Dernier ouvrage en français : Sous nos yeux - Du 11-Septembre à Donald Trump (2017).

 
Invazia turcă a Rojavei
Invazia turcă a Rojavei
Tot ceea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (3/3)
 
Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
Tot ceea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (2/3)
 
Reţeaua Voltaire

Voltaire, ediţia internaţională

Articole sub licenţă Creative Commons

Puteţi reproduce liber articolele din Reţeaua Voltaire, cu condiţia să citaţi sursa şi să nu le modificaţi, nici să nu le utilizaţi în scopuri comerciale (licenţă CC BY-NC-ND)

Susţineţi Reţeana Voltaire

Utilizaţi acest site, în care veţi găsi analize de calitate care vă vor ajuta să vă modelaţi înţelegerea lumii. Acest site nu poate exista fără susţinerea voastră financiară.
Ajutaţi-ne printr-o donaţie

4 Noiembrie, sa vezi Napoli si apoi sa mori
4 Noiembrie, sa vezi Napoli si apoi sa mori
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Califul, filmul CIA între ficțiune și realitate
« Arta Razboiului »
Califul, filmul CIA între ficțiune și realitate
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Erdogan vrea bomba
«Arta Razboiului»
Erdogan vrea bomba
Reţeaua Voltaire
 
NATO se afla în spatele atacului turc asupra Siriei
NATO se afla în spatele atacului turc asupra Siriei
de Manlio Dinucci, Reţeaua Voltaire
 
Invazia turcă a Rojavei
Tot ceea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (3/3)
Invazia turcă a Rojavei
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire
 
Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
Tot ceea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (2/3)
Kurdistanul, imaginat de colonialismul francez
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire
 
Genealogia problemei kurde
Tot ceeea ce vi se ascunde despre operațiunea turcă «Sursa păcii» (1/3)
Genealogia problemei kurde
de Thierry Meyssan, Reţeaua Voltaire