Popoarele membre ale Uniunii Europene, nu par a fi constiente de norii care se îngramadesc deasupra capului lor. Ele au identificat problemele grave ale UE, însa le trateaza cu usurinta, si nu înteleg ce este în joc cu secesiunea britanica, Brexit. Ele se scufunda lent într-o criza care nu poate avea alta alternativa decît violenta.

Originea problemei

Cu ocazia dizolvarii Uniunii Sovietice, membrii Comunitatii Europene au acceptat sa respecte deciziile Statelor Unite, si sa integreze Statele Europei Centtrale, desi acestea nu corespundeau în nici un fel criteriilor logice de asociere. Pe aceasta baza, ele au adoptat Tratatul de la Maastricht care a facut sa se clatine proiectul european al unei coordenari economice a Statelor Europene, într-un Stat supra-national. Era vorba de crearea unui vast bloc politic care, sub protectia militara a Statelor Unite, avea sa se angajeze cu ele, pe drumul spre prosperitate.

Acest super-Stat nu are nimic de democratic. El este administrat de un colegiu de înalti functionari, Comisia, ai carui membrii sunt desemnati unul cîte unul de fiecare dintre sefii de Stat si de guvern. Niciodata în Istorie, un Imperiu a functionat în acest fel. Foarte curînd, modelul de paritate al Comisiei, a dat nastere la o birocratie paritara giganta, în care anumite State, sunt «mai egale decît altele».

Proiectul supranational sa dovedit a fi necorespunzator lumii unipolare. Comunitatea Europeana a reiesit din partea civila a planului Marshall, din care NATO era partea militara.

Burgheziile vest-europene, nelinistite de modelul sovietic, îl sustinusera de la congresul convocat de Winston Churchill, la Haga în 1948. Ele nu mai erau interesate sa continue aceasta cale dupa disparitia URSS-ului.

Fostele State ale Pactului de la Varsovia, ezitau sa se angajeze în Uniune, sau sa se alieze direct Statelor Unite. De exemplu, Polonia si-a cumparat avioanele ei de razboi în SUA, pe care le-a angajat în Irak cu fondurile acordate de UE, pentru a-si moderniza agricultura.

În afara de crearea unei cooperari politienesti si judiciare, Tratatul dela Maastricht a creat o moneda si o politica externa unice. Toate Statele membre trebuiau sa adopte moneda euro imediat ce economia lor nationala le-o permitea. Numai Danemarca si Regatul Unit, mirosind problemele care se prezentau, s-au tinut deoparte. Politica externa parea de la sine întelesa, într-o lume devenita unipolara si dominata de Statele Unite.

Avînd în vedere diferentele din zona euro, Statele mici deveneau prada celei mai mari, Germania. Moneda unica, care la momentul introducerii ei în circulatie, fusese ajustata la dolar, se transforma treptat într-o versiune internationalizata, a marcii germane.

Incapabile sa rivalizeze, Portugalia, Irlanda, Grecia si Spania, au fost numite simbolic PIGS («porci») de finantatori. În timp ce Berlinul le jefuia economiile, el propunea Atenei sa si-o refaca pe a ei, daca ea îi ceda o parte din teritoriul sau.

Sa dovedit ca Uniunea Europeana, în timp ce-si urmarea cresterea ei economica globala, era depasita de alte State, a caror crestere economica era de cîteva ori mai rapida. Aderirea la Uniunea Europeana, fiind un avantaj pentru ex-membrii Pactului de la Varsovia, devenea o lovitura pentru Europenii Vestului.

Tragînd învataminte din acest esec, Regatul-Unit a hotarît sa se retraga din acest super-Stat (Brexit), pentru ca sa se alieze cu partenerii sai istorici din Commonwealth si, daca este posibil, cu China. Comisiei i-a fost teama ca exemplul britanic avea sa deschida calea altor retrageri, pentru mentinerea Pietei comune, dar mai ales pentru sfîrsitul Uniunii. Ea a decis deci sa fixeze conditii descurajatoare de iesire.

Problemele interne ale Regatului-Unit

Uniunea Europeana care slujea interesele bogatilor împotriva saracilor, taranii si muncitorii britanici au votat sa plece, în timp ce sectorul tertiar a vrut sa se mentina.

Daca societatea britanica dispune ca si alte tari europene de marea-burghezie, care sa îmbogatit datorita Uniunii Europene, ea are de asemenea, spre deosebire de marile tari europene, o aristocratie puternica. Ea dispunea înainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, de toate avantajele oferite de Uniunea Europeana, si de asemenea de o prosperitate pe care ea nu o mai poate spera din partea Bruxelles-ului. Deci, ea a votat împotriva marii-burghezii, deschizînd o criza în cadrul clasei conducatoare.

În definitiv, alegerea Theresei May ca Prim-ministru, presupunea sa pastreze interesele unora si altora («Global Britain»). Însa aceasta nu sa petrecut deloc cum era planificat.
 În primul rînd Dna May, nu a reusit sa ajunga la un acord preferential cu China, si are dificultati cu Commonwealth-ul, ale carui legaturi au fost întinse în timp.
 În al doilea rînd, ea se confrunta cu dificultati cu minoritatile scotiene si irlandeze, mai ales ca majoritatea lor include protestanti irlandezi sustinuti de privilegiile lor.
 În plus, ea se ciocneste de intransigenta oarba a Berlin-ului si a Bruxelles-ului.
 În cele din urma, ea trebuie sa se confrunte cu chestionarea «relatiei speciale» care leaga tara sa cu Statele Unite.

Problema descoperita cu punerea în aplicare a Brexit-ului

Dupa ce a încercat fara succes diferite aranjamente de tratate, Regatul-Unit a votat în mod democratic pentru Brexit, pe 23 Iunie 2016. Marea-burghezie, care nu credea în aceasta, a încercat imediat sa puna aceasta alegere sub semnul întrebarii. Sa vorbit atunci de organizarea unui al doilea referendum, asa cum a fost cu Danemarca în timpul Tratatului de la Maastricht. Lucrul parea imposibil, începînd din acest moment se distinge un «Brexit greu» (fara noi acorduri cu UE), si un «Brexit moale» (cu mentinerea a diferite angajamente). Presa asigura ca Brexit va fi un dezastru economic pentru Britanici. De fapt, studiile anterioare referendum-ului, si astfel în aceasta dezbatere, dovedesc ca primii doi ani de la iesirea din UE vor fi recesivi, dar ca Regatul-Unit nu va întîrzia sa re-porneasca, si sa dubleze Uniunea. Opozitia fata de rezultatul referendum-ului – si deci a vointei populare – reuseste sa faca sa se tîrîie implementarea. Notificarea retragerii britanice nu este facuta de guvern Comisiei, decît noua luni mai tîrziu, pe 29 Martie 2017.

Pe 14 Noiembrie 2018 – adica doi ani si patru luni dupa referendum – Theresa May a capitulat si a acceptat o întelegere rea cu Comisia Europeana. Cu toate acestea, atunci cînd ea o prezinta guvernului sau, sapte ministrii demisioneaza, dintre care cel care se ocupa de Brexit. Evident, el nu stia nimic despre elementele textului pe care i le atribuise Prim-ministrul.

Acest document include o prevedere total inacceptabila pentru orice Stat suveran. El stabileste o perioada de tranzitie, a carui durata nu este fixata, în care Regatul-Unit nu va mai fi considerat ca membru al Uniunii, dar va fi obligat sa se aplece regulilor lui, inclusiv cele care vor fi apoi adoptate.

În spatele acestei disimulari se ascund Germania si Franta.

Imediat ce rezultatul refendum-ului a fost cunoscut, Germania si-a dat seama ca Brexit-ul avea sa provoace o scadere de mai multe zeci de miliarde de euro din propriul sau PIB. Deci, guvernul lui Merkel nu a încercat sa-si adapteze economia lui, dar dimpotriva sa saboteze iesirea Regatului-Unit din Uniune.

În ceea ce-l priveste pe presedintele francez Emmanuel Macron, el reprezinta clasa marei burghezii europene. Prin urmare, prin propria sa natura el se opune Brexit-ului.

Oamenii din spatele politicienilor

Cancelarul Merkel ar putea conta cu presedintele Uniunii, Polonezul Donald Tusk. Acesta de fapt, nu se gaseste în acest post deoarece era fostul Prim-ministru al tarii sale, însa din doua motive: în timpul Razboiului Rece, familia apartinînd minoritatii kashubiene, a facut alegerea Statelor-Unite împotriva Uniunii Sovietice, si pe de alta parte, este un prieten din copilarie al lui Angela Merkel.

Tusk a început prin a chestiona angajamentul britanic în programele multianuale adoptate de Uniune. Daca Londra trebuia sa plateasca ceea ce se angajase sa finanteze, ea nu putea sa paraseasca Uniunea, fara ca sa plateasca o taxa de iesire, cuprinsa între 55 si 60 de miliarde de lire sterline.

Fostul ministru si comisar francez Michel Barnier, este numit negociator-sef cu Regatul-Unit. Barnier are deja puternice vrajmasii cu Orasul pe care l-a maltratat în timpul crizei din 2008. În plus, finantatorii britanici viseaza sa gestioneze convertibilitatea yuan-ului chinez în euro.

Barnier accepta ca asistenta pe Germana Sabine Weyand. De fapt, în realitate este aceasta ultima care conduce negocierile, cu misiunea de a le face sa esueze.

În acelasi timp, omul care «a facut» cariera lui Emmanuel Macron, vechiul sef al Inspectoratului de Finante, Jean-Pierre Jouyet, este numit ambasadorul Frantei la Londra. Este prietenul lui Barnier, cu care a condus criza monetara din 2008. Pentru a face sa esueze Brexit-ul, Jouyet se sprijina pe liderul conservator al opozitiei contra Theresa May, presedintele Comisiei pentru Afacerile Externe la Camera Comunelor, colonelul Tom Tugendhat.

Jouyet alege ca adjunta la ambasada Frantei de la Londra, pe sotia lui Tugendhat, enarqueul francez Anissia Tugendhat.

Criza se cristalizeaza cu ocazia summit-ului Consiliului European de la Salzburg, în Septembrie 2018. Theresa May prezinta acolo consensul ca ea a reusit sa se stabileasca acasa, si ca multi altii ar avea interesul sa ia ca exemplu: planul Jocului de Dame ( a mentine numai Piata comuna între doua entitati, dar nu si libera circulatie a cetatenilor, a serviciilor si a capitalurilor, de a nu mai fi obiectul justitiei administrative a Luxemburg-ului). Donald Tusk, îl respinge în mod brutal.

Un pas înapoi este necesar aici. Acordurile care au pus capat revoltei lui IRA împotriva colonialismului englez, nu au rezolvat cauzele conflictului. Pacea a luat nastere deoarece Uniunea Europeana a facut posibila abrogarea frontierei între cele doua Irlande. Tusk cere ca, pentru a împiedica reluarea acestui razboi de eliberare nationala, Irlanda de Nord sa fie mentinuta în Uniunea vamala. Ceea ce implica crearea unei frontiere controlate de Uniune, taind Regatul-Unit în doua, separînd Irlanda de Nord de restul tarii.

Cu ocazia celei de-a doua sesiuni a Consiliului, în fata tuturor sefilor de Stat si de guvern, Tusk i-a închis usa în nas lui May, lasînd-o singura afara. O umilire publica care nu poate ramîne fara consecinte.

Reflectii asupra secesiunii Uniunii Europene

Toata aceasta bucatarie mica dovedeste abilitatea liderilor europeni de a da plata. Ei par sa respecte regulile impartialitatii, si de a decide colectiv pentru singurul scop de a servi interesului general (chiar daca aceasta notiune este respinsa de Britanici doar). În realitate, unii apara interesele tarii lor, în detrimentul partenerilor lor, si altii acela al clasei lor sociale în detrimentul tuturor celorlalti. Cel mai grav este desigur, santajul facut împotriva Regatului-Unit: ca el sa se supuna conditiilor economice de la Bruxelles, sau va re-învia trazboiul de independenta al Irlandei de Nord.

Acest comportament nu poate conduce decît la trezirea conflictelor intra-europene, care au provocat cele doua razboaie mondiale; conflicte pe care Uniunea le-a deghizat pe teritoriul sau, dar care nu au fost solutionate si persista în afara Uniunii.

Constienti ca se joaca cu focul, Emmanuel Macron si Angela Merkel au evocat brusc crearea unei armate comune, incluind Regatul-Unit. Cu siguranta, daca cele trei mari puteri europene se alaturau fortelor militare, problema ar fi rezolvata. Însa aceasta alianta este imposibila, deoarece nu se construieste o armata fara a determina cine va fi liderul.

Autoritarismul Statului supra-national a devenit astfel încît, în timpul negocierilor asupra lui Brexit, el a creat alte trei fronturi. Comisia a deschis doua proceduri de sanctionare împtriva Poloniei si Ungariei (la cererea Parlamentului European), acuzate de violari sistemice ale valorilor Uniunii; procedurile au drept scop sa plaseze cele doua State în aceeasi pozitie cu Regatul-Unit, în timpul perioadei de tranzitie: sa fie obligate sa respecte regulile Uniunii, fara a le putea determina. În plus, indispusi de reformele în curs în Italia, care contravin ideologiei sale, Statul supra-national îi refuza Romei dreptul de a fi dotata de un buget pentru a-si desfasura propria sa politica.

Piata comuna a Comunitatii Europene a stabilit pacea în Europa Occidentala. Succesorul sau, Uniunea Europeana, distruge acest patrimoniu, si opune proprii sai membrii, unii contra altora.

Traducere
Light Journalist