Donald Trump, singur împotriva tuturor

Principalul angajament al campaniei lui Donald Trump de a pune capat strategiei militare ofensive a lui Rumsfeld/Cebrowski, și de a o înlocui cu o politică de cooperare jacksoniana se lovește de o puternică opoziție internă în SUA, și externă la aliații SUA. Mai mult ca niciodată, președintele apare singur, absolut singur, în fața clasei politice transatlantice.

Totul a fost jucat în avans

Ca și în cazul predecesorului său, Barack Obama, totul părea să fie jucat în avans.

La alegerea sa în 2009, Obama a fost salutat ca «primul președinte negru al Statelor Unite» și apoi sa dovedit de a fi incapabil sa rezolve problemele acestei comunități, lăsând violențele polițienesti sa atinga noi înălțimi împotriva ei. În primele zile ale mandatului său, Comitetul Nobel îi acorda Premiul pentru pace, lăudându-i eforturile «pentru o lume fără arme nucleare»; un subiect pe care l-a oprit imediat. Deși bilantul său este exact opusul promisiunileor sale de campanie, el este încă popular în lume. Nu contează locurile de muncă care au fost transferate în China, continuarea Guantanamo-ului, miile de crime vizate și distrugerea Libiei.

Dimpotrivă, de la alegerea lui, și chiar înainte de trecerea la putere în 2017, Donald Trump a fost prezentat ca un narcisist maniaco-depresiv, o personalitate slabă și autoritară, un cripto-fascist. Înca de la accesul sau la Casa-Albă, presa apela la asasinatul sau fizic, iar Partidul democrat îl acuza că era spion rus. El obținea ca o ancheta sa fie deschisa împotriva lui și a echipei sale, în perspectiva destituirii sale. Principalul sau consilier, generalul Michael Flynn, a fost forțat să demisioneze la 24 de zile după numirea lui, și apoi a fost arestat. Când Donald Trump pierdea alegerile de la jumătatea mandatului (în noiembrie 2018) la Camera reprezentanților, el a fost forțat să negocieze cu unii dintre adversarii săi. El a ajuns la un acord cu Pentagonul, autorizând anumite acțiuni militare, atât timp cât nu angajau țara într-o spirală, și în schimb, a obținut încheierea anchetei rusești. Timp de opt luni, el a încercat să oprească anihilarea Marelui Orient Mijlociu și pregătirile pentru distrugerea Bazinului Caraibelor. El spera să poată anunța concretizarea păcii la tribuna Adunarii generale a Organizației Națiunilor Unite. Bum! În aceeași zi, USIP (alter ego-ul NED-ului, dar pentru departamentul Apararii), emitea raportul său asupra Siriei, sfatuind-ul sa re-înceapa războiul. Și, în aceeași zi chiar, președinta Camerei reprezentanților, Nancy Pelosi, anunța deschiderea unei proceduri de impeachment împotriva lui, de data aceasta, referitoare la lupta lui cu autoritățile ucrainene împotriva corupției clanului Clinton.

Prin urmare, este putin probabil ca Donald Trump să reușeasca sa-și realizeze programul înainte de sfârșitul mandatului său, în timp ce debuteaza campania electorala pentru eventuala sa realegere. Cu toate acestea, susținătorii săi subliniază că el nu este niciodată așa de bun, ca atunci când el este încolțit.

Rare au fost acele mass-media care au explicat jacksonismul, cu siguranță o ideologie pe care nimeni nu a promovat-o, înca, de la războiul de Secesiune. Aproape toți au pretins timp de doi ani, că Donald Trump era incoerent și imprevizibil, înainte de a admite că el acționa conform unei viziuni determinate asupra lumii.

Oricum ar fi, el a reușit deja să repatrieze numerosi functionari delocalizati, și să pună capăt sprijinului masiv al departamentelor de Stat și al Apărarii, în favoarea armatelor jihadiste, dintre care există încă, cîteva programe în curs de desfășurare.

Indiferent de ceea ce Barack Obama și Donald Trump au făcut în calitate de președinți, ne vom aminti doar modul în care mass-media i-au prezentat în ziua în care au fost intronizați.

Rolul Statului profund

Începînd de acum, este evident că opoziția față de Donald Trump nu este constituită numai din esentialul clasei politice americane, ci de asemenea de majoritatea liderilor străini ai țărilor aliate cu Statele Unite. Acest lucru poate părea ciudat pentru acești ultimii, care ar avea totul de cîstigat de la succesul său. Dar politica nu funcționează așa. Unul după altul, acești lideri au devenit convinși că nimeni nu ar putea schimba politica SUA. Interesul Statelor lor în fata puternicelor State Unite, era prin urmare, de a nu se scufunda cu un Donald Trump izolat în țara lui, dar de a rămîne fideli politicilor distructive ale lui George W. Bush și Barack Obama.

Rămâne de văzut, cine dintre zecile de mii de functionari trage sforile, și pentru ce ei se opun proiectului lui Trump. «Statul profund» al cărui președinte nu poate influența politica, nu poate fi decît un fenomen sociologic, așa cum poate reprezenta interesele structurate. Președintele Trump credea că neutralizase opoziția comitetelor însarcinate de aplicarea tratatelor, mai mult sau mai puțin secrete ale Statelor Unite cu aliații săi. El credea că negociase cu guvernul alternativ, format preventiv în caz de război nuclear. El sa înșelat în mod clar.

Lecțiile acestei povesti

Două lecții pot fi învățate din această poveste. În primul rând, toți istoricii sunt de acord că George W. Bush nu și-a exercitat de fapt președinția, ci sa aliniat cu anturajul său, în primul rând cu vicepreședintele său, Dick Cheney, și cu secretarul său al Apărării, Donald Rumsfeld. De asemenea, este evident că Barack Obama a avut foarte puțină putere, în afara asasinatelor vizate. Acum se pare că Donald Trump nu este în măsură să schimbe politica SUA. Este clar că, de la 11 septembrie 2001 încoace, functia de președinte a Statelor Unite este aproape în mod exclusiv mediatica. Și, dacă președintele nu face politică, cei care o fac din umbră, nu sunt aleși.

În al doilea rând, aliații Statelor Unite nu se supun președintelui Statelor Unite, ci Statului său profund. Ei sunt jucăriile unui actor invizibil. Numai Rusia și China sunt cu adevărat independente. Rusia este singura dintre aceste trei State, a cărui președinte este ales în mod democratic, și care exercită puterea în numele poporului său. China este un sistem transparent, dar numai aderenții unui partid unic participă la viața sa politică. Sistemul Statelor Unite, cît despre el, este complet opac.