Franța în angrenaj

Acest articol este extras din cartea Sub ochii noștri.
A se consulta Tabla de materii

20 - Începutul războiului împotriva Siriei

În timp ce Al-Jazeera își încheie toate reportajele sale în Tunisia, Libia și Egipt, întrebînd pentru a sti, când dezordinea va cuceri Siria, e de asteptat până vineri, 18 martie, 2011, pentru a asista la începutul operațiunii: o demonstrație degenerează în Deraa, facînd patru morti. În câteva zile, protestul se răspândeste, în timp ce orașul este plasat sub control militar. Înfruntarile fac mai mult de 100 de morți și centrul orașului este devastat. Potrivit lui Al-Jazeera, poliția arestase copiii care ar fi etichetat sloganuri anti-guvernamentale. Se presupune că ei ar fi fost torturați, unghiile lor ar fi fost smulse.

Orașul Homs este la rândul său teatrul unei demonstrații mari, care, ea de asemenea, degenerează. Este, identic plasata sub control militar. La 10 mai, Germania, Franța, Tările de Jos, Regatul Unit și Suedia, fac sa fie adoptate sancțiuni de către Uniunea Europeană: interzicerea exportului de materiale destinate poliției și sancțiuni nominale împotriva a treisprezece oficiali, dintre care Maher el-Assad ( comandantul Gărzii republicane și fratele mai mic al Președintelui).

La 25 mai, Germania, Franța, Portugalia și Regatul Unit încearca sa faca sa treaca Consiliului de securitate, o rezoluție, plasînd Siria în aceeași poziție ca și Libia. Dar ei eșuează. Africa de Sud, Brazilia, China populară, India și Federația Rusă se opun sa-i fie dictat Republicii arabe siriene, comportamentul, de catre comunitatea internaționala. Este în acest moment ca, BaradaTV difuzeaza imagini ale rămășițelor lui Hamza Ali Al-Khateeb, un băiat de 13 ani. Se presupune că ar fi fost torturat de serviciile secrete ale forțelor Aeriene și ar fi fost castrat. Potrivit lui Al-Jazeera, regimul torturează și ucide copii.

La 31 mai și 16 iulie 2011, Franța, Qatar și Turcia sponsorizeaza organizarea a două conferințe ale opoziției politice; prima la Antalya, a doua la Istanbul. Aceasta din urmă este denumita «Conferința salvării naționale» în referința cu «Frontul salvării naționale» creat de Frații musulmani în 2007.

Conferința de la Istanbul a fost cea care a dat nastere, în septembrie, Consiliului național sirian, modelat de Consiliul național de tranziție din Libia, pe care Occidentul l-a prezentat ca o alternativă credibilă Jamahiriyei Arabe Libiene. Cele două organizații, libiana și siriana, sunt compuse de Franța cu personalități selecționate de CIA în anii precedenți. Ca si membrii libieni, membrii sirieni primesc imediat un salariu. Majoritatea sunt membri ai Fraților musulmani, dar ei nu stau aproape niciodată sub această etichetă, astfel încât ambele organizații sunt prezentate ca laice. Consiliul sirian este prezidat de Burhan Ghalioun, profesor de sociologie la Universitatea din Paris Panthéon-Sorbonne și colaborator al National Endowment for Democracy (NED). Presa se abține de a spune că acest «mare laic» este în realitate fostul consilier al lui Abassi Madani, președintele Frontului islamic al salvării (FIS) algerian, în timpul exilului său din Qatar.

Pe 7 iunie, France24, care depinde de Ministerul Afacerilor Externe, difuzează în direct o intervenție telefonică emoționanta a ambasadoarei Siriei în Franța, Lamia Chakkour. Ea își anunța demisia în protest contra masacrelor din țara ei. Deși Renée Kaplan, directoarea adjuncta a redacției lui France24, jură că vocea difuzată este cea a ambasadoarei pe care ea o cunoaște bine, este, de fapt, cea a soției jurnalistului Fahd Al-Argha-Al-Masri, vorbind dintr-un alt studio al canalului [1]. Coordonat cu France24, Ministerul francez al Afacerilor Externe contacteaza apoi toți ambasadorii sirieni din lume, anunțându-le «demisia» în direct a colegei lor, Lamia Chakkour, și solicitându-le, de asemenea demisia lor, sub amenințarea de a fi tradusi în fata Curții Penale Internaționale. Adevărata ambasadoare protestează imediat și încearcă să obțina o rectificare a lui France24, care, desigur, refuză. Când BFM TV îi da cuvântul, intoxicația dureaza mult timp fără ca vreun ambasador sirian să cedeze presiunii. Consiliul superior francez al audiovizualului - desemnat de cei trei Președinți ai Republicii, ai Adunării naționale ai Senatului - nu vor investiga niciodată această problemă.

La 4 iulie, Bernard-Henri Lévy organizeaza o reuniune la cinematograful Saint-Germain-des-Prés pentru a sprijini opoziția democratică siriană și răsturnarea tiranului Bashar el-Assad. El prezideaza reuniunea cu fostul ministru al Afacerilor Externe sarkozyst, Bernard Kouchner, și cu viitorul său omolog hollandist, Laurent Fabius. Cei trei oameni invită întreaga clasă de guvernământ să participe la inițiativa lor. Personalitați de dreapta, de stânga și ecologiști, semnează cu bunavoința. Nimeni nu remarchează liderii israelieni și cei ai Fratilor musulmani în sală. Toate persoanele solicitate cred că fac ceea ce trebuie, și nimeni nu se gândeste la consecințele a ceea ce a fost actat [2].

Pe 8 iulie, ambasadorii Statelor Unite și ai Franței la Damasc, Robert Ford și Éric Chevallier, participa la o demonstrație la Hama [3]. Guvernul sirian convoacă diplomații pe care îi acuză ca susțin opoziția și răspândesc dezordinea. Partizanii Republicii manifestează în fața ambasadelor, americana și franceza. Robert Ford acuză în mod ironic Baasiștii de a fi atacat reprezentarea sa diplomatică, în timp ce în Hama opoziția se comportase fără violență. Secretara de Stat Hillary Clinton afirmă că Assad «nu este indispensabil». Într-o declarație prezidențială, Consiliul de securitate condamna atacul asupra ambasadelor.

La 29 iulie, colonelul Riad el-Assad anunța că a dezertat și creaza armata siriană liberă (ASL). El cere militarilor să i se alăture și să doboare «regimul». Operațiunea a fost condusă de DGSE. Colonelul el-Assad a fost ales pentru omonimia lui cu președintele Bashar el-Assad. Din nefericire, dacă numele lor de familie sunt transcrise identic în alfabetul latin, ele diferă în alfabetul arab.

ASL este dotata cu «steagul Independenței». În realitate, este vorba de cel al colonizării franceze care rămasese în vigoare în momentul Independenței. El cuprinde cele patru culori pan-arabe: roșu al lui Mahomet, negru al Abbasidilor, verde al Fatimidilor, și alb al Omeyyazilor. Cele trei stele reprezintă guvernul Damascului, cel al Alepului și teritoriul Nosairis (adică Alauiții). Acest steag este perfect cunoscut de toți Sirienii, deoarece el figureaza din 2006, în cea mai celebra serie de televiziune locala, Bab el-Hara, istoria unui sat în timpul ocupației franceze. Sinistrul comandant al jandarmeriei își împodobește biroul pe de o parte, cu steagul ocupantului francez, și pe de altă parte, cu viitorul steag al ASL.

«Democratizarea» Orientului Mijlociu extins, este în curs de desfășurare. Cel puțin în aparență. Deși nu înțelege prea multe despre ceea ce se întâmplă, Franța, «patria drepturilor Omului», care s-a acoperit deja de ridicol în Tunisia, îsi imaginează că trebuie să urmeze absolut mișcarea.

21 - Punctele comune ale operațiunilor în Libia și în Siria

Faptul că ASL primește drapelul mandatului francez, și Consiliul național de tranziție al Libiei, pe cel al regelui Idris, dă dovada de împărțirea rolurilor. Libia este destinată să revină sub influența engleză și Siria sub cea a Franței.

Inițial, propaganda occidentală este asigurată de Franța. La 5 iulie 2011, France24, canalul de televiziune al Ministerului francez al Afacerilor externe, primeste mandatul din partea Consiliului național de tranziție libian, pentru a-l înlocui în absenta sa, cu o administrare proprie. Acordul este semnat cu mare pompă, între Alain Duplessis de Pouzilhac, în calitate de CEO al Audiovizualului exterior al Franței (AEF), și Mahmoud Shammam, ministrul de Informații al Consiliului național de tranziție libian. Sindicatele jurnaliștilor francezi protestează împotriva acestei prejudecăți oficiale care încalcă etica profesională [4]. Cu toate acestea, acordul este prelungit – mai discret – în octombrie, către Consiliul național sirian.

La sfârșitul lunii martie 2011, o polemică opune ministrul francez de Interne, Claude Guéant, și Prim-ministrul turc, Recep Tayyip Erdogan, asupra naturii războiului împotriva Libiei, pe care Francezii l-au comparat cu o «cruciadă». Este ocazia pentru ministrul francez al Afacerilor externe, Alain Juppé, sa negocieze o apropiere cu omologul său turc, Ahmet Davutoglu.

De la Francis I-ul, exista o lungă tradiție de alianță între Franța și Otomani. În secolul al XVI-lea, Parisul, împingînd diviziunile religioase, sa lasat sa fie sedus de «cadourile» musulmanului Suleiman Magnificul. Corupt în buna lege, Francis I-ul, a acceptat să se alieze cu «tatăl» lui, împotriva Sfântului Imperiu germanic al Habsburgilor. În corespondențele sale, Soliman l-a umilit, numindu-l «wali al Frantei» (guvernatorul). Armatele otomane s-au instalat în Sud, și Francis I-ul a transformat temporar catedrala de la Toulon într-o moschee pentru a-i găzdui.

Tratatul Juppé/Davutoglu rămâne secret, chiar dacă Dreptul francez interzice diplomația secretă de la sfârșitul Primului Război Mondial. Acesta nu a fost niciodată ratificat de Parlament și nu are valoare legală.

Nicolas Sarkozy și Alain Juppé nu pot publica acest document fără riscul de a fi imediat destituiti de către Înaltul Tribunal pentru primul, și condamnat de Curtea de Justiție a Republicii pentru al doilea. Într-adevăr, acordul prevede participarea turca la războiul care tocmai a început în Libia, și la cel care nu a început încă în Siria. Turcia se angajeaza să mobilizeze locuitorii din Misrata — în mare parte descendenți ai soldaților evrei ai Imperiului Otoman, Adghams-ii, și comercianții nomazi de sclavi negri, Muntasirii, care sprijinisera pe Tinerii Turci — cu scopul de a ajuta Coaliția sa răstoarne Jamahirya Araba Libiana. De asemenea, ea va mobiliza populațiile turkmene din nordul Siriei pentru a răsturna Republica Arabă Siriană. În schimb, Franța se angajeaza să sprijine intrarea Ankarei în Uniunea Europeană, chiar dacă președintele Sarkozy a promis Francezilor contrariul, în timpul campaniei sale electorale. Mai presus de toate, cele două țări vor soluționa chestiunea kurdă fără a submina integritatea teritorială a Turciei. Cu alte cuvinte, va fi creat în Siria un Stat independent, care va fi numit «Kurdistan», apoi o parte dintre Kurzii turci vor fi expulzați. Acest proiect sfidează înțelegerea, deoarece Kurdistanul istoric exista exclusiv în Turcia. Nu este vorba de nimic mai mult, nici mai puțin, decît de un plan de cucerire a Libiei și a Siriei, și de curățare etnică a Turciei.

De fapt, în 1936, guvernul francez negociase cu Mișcarea sionistă, crearea Statului Israel, nu în Palestina britanică, ci în Liban și în Siria franceză. Populațiile evreiești europene, ar fi fost implantate de-a lungul râului Eufrat. «Kurdistanul» ar fi existat între Eufrat, Turcia și Irak. Acest plan nu a fost niciodată prezentat parlamentarilor, deoarece guvernul Frontului popular a fost răsturnat.

Reamintind, Alain Juppé nu a fost niciodată reticent în a ajuta genocidarii, atunci când i se părea util lui. În iunie 1994, el și François Mitterrand au organizat operațiunea Turcheza, în timpul masacrelor din Rwanda. Scopul a fost desigur de a crea o «zonă umanitară sigură» pentru populațiile expuse riscului, dar de asemenea și mai presus de toate, sub această acoperire, și fără cunoașterea armatelor, de a utiliza DGSE-ul pentru a exfiltra genocidarii.

Unind utilul cu plăcutul, guvernul Erdogan oferă din partea patronatului turc un «cadou» lui Alain Juppé.

Paralel acordului cu Turcia, Alain Juppé îi încredințează senatorului gaullist Adrien Gouteyron o misiune cu privire la situația comunităților creștine din Orient. Acesta viziteaza comunitățile din Orientul Mijlociu, cu excepția celor din Siria, și conclude fără surprinză că creștinii ar trebui să fie ajutați să rămână la ei acasă și să fie mai bine primiti, atunci când emigreaza în Franța [5]. Fără știrea lui, parlamentarul paveaza calea pentru transferul maroniților.

Pe parcursul întregului său mandat, Președintele Sarkozy este de cele mai multe ori de acord cu interesele qatariene. Emirul este omul care gestionează cei mai mulți bani din lume. El încearcă să cucerească un statut de mare putere, cumpărînd oameni și funcții. Astfel, el a reușit să facă pace în Sudan, și să numească «Președintele» neconstituțional al Libanului. Având în vedere obligația facuta Președintelui francez de a lăsa Statului cadourile de valoare pe care le primește, emirul oferă cuplului Sarkozy tot felul de beneficii personale, în special vacanțe de lux și utilizarea permanentă a unuia dintre avioanele sale private. Nicolas Sarkozy face sa fie modificata Convenția fiscală franco-qatariana, astfel încât scutirea de impozit de care se bucură ambasada, sa fie extinsă la toate investițiile emirului și a familiei sale. Perechea Al-Thani cumpără în câțiva ani pentru 5 miliarde de euro, în imobiliare. Ei achiziționează mari hoteluri și cazinouri. Ei intra în capitalul companiilor prestigioase, ca Total, EADS sau Areva. Ei cumpără un club de fotbal, Paris Saint-Germain, și creaza canale de televiziune sportive. Generozitatea interesată a emirului afectează toate sectoarele societății franceze. El mituieste aproximativ 50 de parlamentari din toate partidele politice, și încearca fără succes să preia controlul asupra suburbiilor musulmane. În cele din urmă, pas cu pas, el cumpără majoritatea liderilor politici și economici ai țării, astfel încât micul emirat dispune de purtătorul sau de cuvânt francez, în Consiliul de securitate al ONU și poate rechiziționa armata franceză, după buna sa plăcere [6].

(va urma ...)