Turcia renunță a doua oară la Califat

În secolul al XVIII-lea, cu ocazia războiului din Crimeea, Țarul a fost primul șef de Stat care a recunoscut dublul rol politic și spiritual al califului. Constantinopolul pierduse militar, dar sultanul său păstra o putere asupra sufletelor Tătarilor.

Sultanii se auto-proclamasera succesorii lui Mahomet, în numele locului pe care ei l-au cucerit în Istoria lumii musulmane, prin puterea sabiei lor. În absența rivalilor, ei preluau conducerea spirituală a acestor credincioși, inclusiv în afara Imperiului lor.

La sfârșitul Primului Război mondial, când acesta a fost definitiv învins și dizolvat, Mustafa Kemal s-a simtit destul de jenat de această moștenire. El a încercat să separe puterea temporală pe care o luase în mână, de puterea spirituală, pe care a încercat în zadar să o transmită succesiv unei personalități arabe, și apoi unei alteia indiene. În cele din urmă, el nu a găsit altă cale decât să elimine Califatul la 5 martie 1924, pentru a putea moderniza Turcia [1].

Pentru regele Angliei și șeful Bisericii anglicane, George V, devenea posibil să recupereze Califatul în una din coloniile sale, și astfel să-si atribuie puterea spirituală asupra tuturor musulmanilor. Este ceea ce a încercat în zadar sa faca, regele Fouad I-ul, în Egiptul colonizat.

În 1928, Hassan el-Banna creaza Frăția Fraților musulmani pentru a regenera societatea egipteană. Activitatea lui era exclusiv moralizatoare. Cu toate acestea, ea stabilea de la început, că odată ce modul de viață al poporului era «islamizat» trebuia sa fie restabilita unitatea musulmanilor în jurul Califatului, și apoi sa fie extins la lume. Regele Fouad I-ul, a văzut în ea un sprijin puternic pentru regimul său colaboraționist cu Imperiul britanic. Ea a prezentat deci candidați la alegerile parlamentare din 1942, și a facut sa fie asasinat Prim-ministrul laic, în 1948, potrivit așteptărilor regelui Farouk.

Filozoful Frăției, Sayyed Qutb, a descris Califatul nu ca un ideal pentru a fi atins într-un viitor îndepărtat, ci ca un fruct copt al regenerării sociale. Anwar el-Sadat, cu care el a servit ca agent de legătură între Fratie și «Ofițerii liberi», a reusit sa ajunga la președinția egipteană multumita sprijinului CIA. El a islamizat societatea și a pregătit proclamarea lui pe pozitia de calif de către Parlament. Dar Frăția, care nu întelegea în acest fel, a facut sa fie asasinat de Jihadul Islamic al lui Ayman al-Zawahiri [2].

Identic, Daesh a fost în măsură să considere - împotriva sfatului lui Ayman al-Zahawiri, care devenise emirul lui Al-Qaeda - că el impusese ordinul «islamic» și obținuse societatea perfectă la Rakka. Deci ei aveau dreptul sa proclameze Califatul, la 14 iunie 2014.

Potrivit raportului asupra participării serviciilor secrete turcești la reuniunea pregătitoare a cuceririi Irakului de către Daesh (Amman, 27 mai-1 iunie 2014), dezvăluită de cotidianul turc Ozgür Gündem, această proclamație nu a fost menționată de participanții anglo-israelo-SUA [3]. Deci, este posibil ca aceasta să fie o inițiativă a mercenarilor Statului islamic, care îsi depășisera misiunea. În orice caz, pentru Ankara, Califatul era oportunitatea de a recuceri puterea spirituală pierdută, asupra întregii lumi musulmane.

Logic, Turcia islamista a sprijinit fara rezerve Daeshul. Numai Rusia a denunțat aceasta stare de lucruri, mai întîi cu ocazia lui G20 de la Antalya (noiembrie 2015), și apoi prin cinci rapoarte de Informații, înaintate Consiliului de securitate al ONU între 29 ianuarie și 17 mai 2016 [4].

Eșecul militar al Califatului fata de armatele siriene și irakiene, a trimis înapoi în Turcia cea mai neagră imagine pe care ea o putea avea. Nu există nici o diferență între hoardele lui Tamerlan napustindu-se asupra Bagdadului, și convoaiele lui Toyota luând Mosulul. Nu există, de asemenea, nici o diferență între genocidul ne-musulmanilor - inclusiv al creștinilor armeni - al sultanului Habdul Hamid II, apoi al Tinerilor Turci, și cel al Kurzilor Yezediti, și decapitarea în lanț a laicilor. În câteva luni, toată munca făcută de Mustafa Kemal pentru a scoate din barbarie «copiii lupilor stepelor» și de a construi o Turcie modernă, a fost redusă la neant.

Trebuie deci, sa fie luată foarte în serios schimbarea intervenită la Ankara cu ocazia celei de-a 3-a aniversări a tentativei de asasinat a președintelui Recep Tayyip Erdogan la Marmara, și a loviturii de Stat improvizată care i-a urmat. Calea Fraților musulmani a condus aceasta țară într-un impas de groază și violență. După ce s-a imaginat ca fiind «Protectorul» Frăției, AKP trebuie să revină la o separare a moralei de moravuri și de politică, pe urmele lui Ataturk. Nu este o alegere, ci o necesitate vitală [5].

Propaganda potrivit careia pseudo-ul - «Rojava» nu ar fi adapostit nici un element al Daeshului, și acordul neclar cu Statele Unite referitor la Nordul Siriei, nu vor schimba nimic în această inversare. El nu face altceva decît sa amâne ceva mai târziu această clarificare. Ankara nu poate decît sa continue procesul lui Astana-Nour.

Acesta este motivul pentru care, în mesajul său video pentru Sărbătoarea sacrificiului, președintele Recep Tayyip Erdogan a reamintit caracterul unitar al acestui ritual în memoria revelației judeo-creștino-musulmane a lui Abraham, apoi a victoriilor militare turcești, și a încheiat cu un apel incongruente referitor la siguranța rutieră. Ankara se întoarce cu prudență catre o redefinire a identității ei, nu mai religioasă, ci naționalistă, nu mai exclusivă, ci incluzivă.